Basarabia trăită la Suceava

Basarabia mi-a fost picurată în suflet, de-a lungul anilor, de Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Nicolae Glib, Marcel Bostan şi întreaga trupă „Alternosfera”, de formidabilul Octav Casian şi, nu în cele din urmă, ci poate că la fel de tulburător ca fratele Grigore Vieru, de muzicianul şi profesorul Petru Oloieru, starostele „Zicălaşilor” şi cel dintâi muzician muzician, care m-a ajutat să aud cântecele neamului meu, risipite de-a lungul veacurilor. Datorită lui Petrică, am încă o familie, din care fac parte, alături de el, Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotariu, Adrian Pulpă, Mihăiţă Hrincescu, Constantin Irimia, Viorel Chiriliuc, Dănuţ Lungu, Corina Scîntei, Lucian Căluşeriu, Nicolae Gabriel Sandu, Ioan Manole, Sorin Filip, Ramona Medeleanu, Gabriela Havriliuc, Elena Bădăluţă, Gheorghe Senciuc. O familie duioasă, o bucurie duioasă, care-mi dăruieşte, mereu şi mereu, puteri noi şi sporite.

Şi ar mai fi, în adâncul sufletului meu, „Povestirile dunărene” ale lui Maxim Gorki (cuprind şi povestirea „Luicu Zubar”, după care Emil Loteanu a făcut filmul „Şatra”), care mi-au desluşit o populaţie românească demnă şi eroică, formată doar din oameni liberi, proprietari de pământuri, pe care nu le-au pierdut nici după ocupaţia din 1812, drepturile lor fiind apărate cu succes de Constantin Hurmuzachi, care beneficia, mereu, de consilierea de specialitate din partea lui Titu Maiorescu. Dar am vrut să ştiu mai multe şi să izbutesc să trăiesc Basarabia; de asta am clădit micul meu altar iconografic, cu 120 de imagini din Basarabia secolului XIX, pe care l-am împodobit cu cântecele ei, pierdute în acelaşi veac, dar pe care le-am recuperat, partitură cu partitură, din Biblioteca Congresului SUA, din Bibliotecile Naţionale ale Franţei, Austriei şi României, dar şi din ziarul basarabean „Răsăritul”, care publicase câteva cântece, adunate în 1880, de către un preot Basarabean, pe nume Vulpescu.

Spre minunaţii lăutari de odinioară ai Basarabiei (Lomiş, Dinicu, Ciolacu) am răzbit mai greu, dar, în cele din urmă, tulburătoarele poveşti ale vieţilor lor au ajuns să-mi fie strop cu strop adunate în suflet şi în minte. Sunt un om stăruitor, uneori până la a enerva pe toată lumea, dar, în cinstea Basarabiei şi ai fiiilor ei, pe care îi cunosc sau nu, unionişti sau antiunionişti (cine mi-ar da dreptul mie să-i judec, în condiţiile în care nu am trăit ca ei, decât printr-un singur străbun, călăraş de Coţmani, care, înainte de a veni încoace, avusese nişte pământuri de apărat cu demnitate basarabeană, la Revcăuţi şi, pe cestălalt mal al Prutului, la Boian?), am izbutit o trăire ciudată, care acoperă vreo două veacuri: trăirea prin imagini şi cântece, prin respiraţie.

*