Basarabia: “Bravo, Petrică, suntem mândri de tine!”

Duminică – 7 iunie 2015, în Cetatea de Scaun a Moldovei

*

Un text simplu de pe acest site, “Muzicianul muzician Petru Oloieru, la 41 de ani”, a strâns, deja, 277 de aprecieri şi 14.448 de vizualizări. Comentariile la text îmi probează că noul aflux de cititori provine, majoritar, din Republica Moldova, acolo unde Petrică Oloieru este pe cale să devină, ca şi în Suceava, un simbol.

*

Şi-mi amintesc, printre altele multe, o opţiune interpretativă pentru duminică, “La Romanesca”, dans din secolul XVI, o “formulă melodico-armonică populară” specifică ţărilor europene de limbă latină, care ţine de barocul timpuriu, şi pe care, împreună, dar fiecare cu alt domeniu de analiză, am luat-o în discuţie.

*

Din punctul meu de vedere, cântecul cu care vom încheia spectacolul era prea european (şi italian, şi spaniol, şi francez), dar putea fi folosit, aşa cum folosim şi câteva cântece ucrainene, ţigăneşti, maghiare, polone, pentru a-i oferi auditorului posibilitatea de a înţelege muzica medievală românească într-un context est-european. În fond, nu prin comparaţie cu folclorul de astăzi, ci cu muzica de odinioară a neamurilor, putem sesize influenţele şi descifra matricea noastră stilistică.

*

Scriind orchestraţia, Petrică Oloieru a remarcat finalul caracteristic lăutarilor ţigani de pe teritoriul ţărilor române, mi-a spus asta şi s-a uitat întrebător la mine. Exista, deci, o amprentă valahă (lăutarii ţigani erau un fel de prestatori de servicii, care slujeau interesele unei anume culturi, chiar dacă nu se putea vorbi, pe atunci decât de un anume tip de opţiune estetică) pe o melodie de dans care ajunsese în celelalte ţări latine ale Europei pe la jumătatea secolului al XVI-lea, o amprentă care proba că, măcar pe la anul 1500, cântecul acesta circulase şi pe la noi, în ciuda faptului că nu proba temeinice înrudiri cu cântecul nostru îndătinat, inclusiv cu cel de curte domnească.

*

Explicaţia, pe fondul “amprentelor” muzicale sesizate de Petrică Oloieru, e simplă: Ştefan cel Mare fusese căsătorit cu Maria de Mangop, iar prinţesa italiană sosise, la Suceava, nu doar cu veşminte din catifea, cu croiuri occidentale şi cu un plus de meşteşug în ornamentaţii şi în bijuterii, ci şi cu un grup restrâns de muzicieni, aşa cum făceau toate prinţesele care, prin căsnicie, se mutau în ţări îndepărtate de cele ale naşterii lor. Nu vom şti niciodată dacă muzicienii Mariei de Mangop au creat melodia dansului fără nume (Romanesca defineşte o formulă interpretativă, nu o anume piesă) sau dacă au adaptat, acolo unde or fi plecat după moartea timpurie a voievodesei, vreun cântec de curtea domnească moldavă, păstrând doar formula de final specifică lăutarilor ţigani din toate teritoriile româneşti.

*

Şi nici nu prea mă interesează chestiunea aceasta, dar am menţionat-o doar pentru a proba că muzicianul muzician Petru Oloieru nu înseamnă, pentru Basarabia şi pentru Bucovina, doar o izbândă, ci şi un uriaş potenţial, pe care îl veţi desluşi cu toţii. Eu i-am văzut sufletul şi mintea, aşa că vorbesc în deplină cunoaştere de cauză.