„Barbut” cu „sacerdotul răzvrătit”
Roman Istrati a fost şi a rămas, în spaţiul liric românesc, „sacerdotul răzvrătit”, ca şi Eminescu fascinat de miturile primordiale, în mare majoritate sanscrite; drept urmare, şi-a construit prima carte de poezie, „Barbut”, dar care avea să fie publicată, după masacrare prin încadrare în tiparele editoriale comuniste (poezie patriotică – poezie – poezie patriotică), sub titlul „Miezul adânc”. Poeme frumoase, dacă le iei unul câte unul la citit, dar nicidecum cartea premeditată de, pe atunci, tânărul poet sucevean, care ştia că naşterea şi moartea ni se dăruiesc împreună şi că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”, deci prin Sinele universal[1]. Roman Istrati, filosof şi filosof al culturii înnăscut, deci şi cu temeinice cunoştinţe încă din tinereţe, îşi începuse „Barbut” cu poemul „7 septembrie”, deci cu ziua naşterii, fără de care nimic nu există, nici măcar ursitoarele/ursirile nu există, ursirile însemnând, în culturile străvechi, trecut, prezent şi viitor: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[2]. O sinteză a acestei cosmice mărginiri este poemul prin care Roman Istrati îşi schiţa desluşirile şi vestirile de pe luntrea de ceară, care este viaţa şi nicidecum cea a lui Charon, căreia, de altfel, îi dedica un poem de sine stătător. Istrati formula limpede, dar prin propria lui răzvrătire existenţială, condiţia umană de care era conştient, dar nu şi-o asuma cu entuziasm, ba nici măcar cu condescendenţă:
*
7 septembrie
*
n-am norocul în scripte de os
pe zar nu există numărul şapte
pe podeaua zodiei mele un aer
mătură frunze de lapte
*
mă tot sperie boli prin carne şi tac
şi vai, tu, sângele meu – neatinsule
lungi păsări te cutreieră noaptea
cum ar cutreiera singuratice insule
*
iată plăpândele rânduri din palmă
stinghere de frică şi de durere
vai, umezitelor, sunteţi ca cerul
umbrindu-l o ploaie de miere
*
pământiu, cu ochi de fân îndulcit
îmi intră un taur prin venele slabe
intră mugind adânc, obosit
cum intră frigul încet în silabe
*
şi când te vei stinge, gândule? – când
o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua?
căci văd în somn cum voi căuta aiurând
un nufăr
cu care să-ţi curăţ tejgheaua
*
De aici, de la această mărginire cosmică, se desprinde calea dintre mit şi sfinţenie, într-o splendidă derulare de iniţieri în mistere, „tainele” enigmatice ale ruralităţii bucovinene fiind doar temelia pentru o cosmologie personală, dominată de cuplul iniţial, mamă-tată, care stăpâneşte, care domină şi universul, şi eternitatea. Prin părinţi, precum în toate miturile primordiale, Roman Istrati se înfruptă din eternitate, desfolie iluminările şi îşi contemplă oglindirile, contururile zvâcnirilor de aripi, de tentaţii ale zborului, ale înălţării spre un tainic pururi inefabil şi, prin aceasta, copleşitor, atrăgător şi distrugător aidoma flăcării opaiţului care arde aripile fluturilor. După ce am citit pe îndelete „7 septembrie” şi coperta de gardă (în mai multe exemplare) „Barbut”, nu mi-a fost prea greu să refac structura iniţială a singurei cărţi de mister şi poezie, pe care a scris-o Roman Istrati – „Barbut”, chiar dacă, din pricina unor situaţii reale, am fost obligat să publica a doua parte a cărţii, sub titlul „luntrea de ceară”, în ianuarie, iar partea de început, „vestirile”, abia acum. Prin sugestia copertei am făcut trimitere la întregul pe care îl reprezintă „luntrea de ceară” şi „vestirile” (coperta 4 la „vestirile” este coperta 1 de la „luntrea de ceară), în demersul de a respecta promisiunea făcută lui Roman Istrati nu doar în spital, când i-am dus diploma şi premiul „Senior al Scrisului Bucovinean”, ci şi cu prilejul deselor vizite pe care mi le făcea la Centrul Cultural „Bucovina”. Încă îl mai văd păşind pe alee şi mă bucur, pentru că simt că Roman Istrati nu m-a uitat, ba chiar veghează misterios asupra a ceea ce sunt.
*
*
[1] Katha-Upanishad 2, p. 35
[2] The Prose Edda, traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12