Baia, o descriere din 1848 | Dragusanul.ro

Baia, o descriere din 1848

Biserica Albă din Baia

 

În depărtare de o oră de la Folticeni[1], la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţi, astăzi o mare moşie, proprietatea unui gentilom spaniol, care o dobândi prin căsătorie cu o română. Baia se deosebeşte prin poziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşezare a proprietarului şi prin trei ruine, rămase din timpurile Marelui Ştefan, care iubea a locui în acea cetate. Palatul proprietarului, deşi nu de o arhitectură impozantă, este mare şi frumos şi aşezat în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a grădinii e mai sălbatică şi primblătorul, străbătând prin strâmte şi întunecoase alei, se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine. Acestea înfăţişează toată mărimea trecutului: zidurile de piatră, de o lungime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor, care se întrec falnic cu înălţimea munţilor din apropiere, pietrele căzute, cu inscripţiunile lor, toate aceste insuflă mirare şi respect. Pe cât se poate presupune, după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost, din vechime, o biserică; inscripţiunile de pe pietre sunt în limba slavonă şi un filolog versat în acea limbă ar descoperi, desigur, ştiinţe interesante asupra acestor locuri.

 

În mijlocul ruinelor se află un mormânt, în care, după cât se lămureşte de pe inscripţiunea grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu unu secol în urmă, a fost, pe cât povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter straniu şi sălbatic. El nu avea palaturi în capitală, nici nu era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri; el afla plăcere în singurătate şi în vânat. Pasiunea vânatului era atât de mare în el, încât se acufunda, cu sute de săteni, în adâncul munţilor, unde petrecea, vânând, pătrimi şi jumătăţi de an. Când se cobora în vale, după asemenea vânătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror piei şi coarne îşi orna palatul. Când nu vâna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea, cu deosebită mulţămire, între ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vânător atinse o înaltă etate. La sfârşitul vieţii, risipise o mare parte din avere; sătenii ce erau sub stăpânirea sa, uitând întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi în sumeţi vânători, şi moştenitorii lui Cantacuzin nu dobândiră, prin testamentul său, decât un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-l înmormânta în mijlocul ruinelor atât iubite de el.

 

Celelalte două ruine, ce se află la Baia, sunt mai bine conservate. Una dintre ele, o biserică părăsita, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc spirite infernale, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine, şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încât înfăţoşează un aspect ridicol, cu grandioasele sale ziduri, pe care se reazemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent!

 

Baia, Ruinele Cetăţii în 1815, CLA 1909, p. 188

 

După vizitarea acestor locuri, ne întoarserăm în Folticeni, cu intenţiunea de a pleca, a doua zi, la monastirea Slatina şi în munţii Bucovinei; târgul atinsese toată floarea sa; petrecerile deveneau din zi în zi mai numeroase şi cetăţeni din Folticeni, deveniţi acum amicii noştri, voiau să ne oprească, încă câtva timp, pentru ca să luăm parte la baluri, adunări şi preumblări ce erau să se facă în acele zile. Noi, însă, nu ne înduplecarăm a ne opri mai mult. Nu ceream plăceri şi jocuri; abia scăpaţi din înăduşeala oraşelor, dorul nostru era să gustăm simplicitatea şi frumuseţea naturii! (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-309).

 

Piatra de mormânt a primei soţii a lui Alexandru cel Bun, Margareta, de la Baia – foto László Gergely Pál

 

[1] Cu mai mulţi ani în urmă, am întreprins, în societatea unui amic, o primblare de câteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. În vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţea naturii, căci adesea siliţi de a căuta un adăpost prin colibe sau de a dormi pe câmp, sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, din gura cărora adunasem mai multe legende şi cântece populare, pe care le reprodusesem credincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a pierdut din întâmplare. N-am mai putut găsi, dintr-însa, decât aceste câteva pasagii, care se rătăciseră printre alte hârtii. Dându-le aici publicităţii, sper că nu vor fi luate decât pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr. / I. N.


Comments are closed