Asaltul pricesnelor asupra folclorului românesc

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

*

În 1742, când apărea, la Râmnic, „Octoihul ce cuprinde în sine slujba Văscreseanelor a opt glasuri şi ceale 11 Evanghelii şi Obştea, cu troparele, şi condacele, şi bogorodicinele, la toţi sfinţii de obşte”, Biserica din țările românești și nicidecum românească (apelurile ieromonahului sârb Macarie de revendicare a folosirii limbii românești în ceremoniile religioase au rămas celebre, dar și de izbeliște) își stabilea dogmatic și, deci, fără admitere de abateri, în privința melodiilor și a stihurilor, cântările ei, toate importate de la greci, ulterior și de la ruși, care și ei traduseseră scrierile grecești, și, prin urmare, nicidecum românești, ci doar religioase, „Octoihul” fiind creația Sfântului Ioan Damaschin – autor de cărți religioase eline, importate de întreaga lume ortodoxă est-europeană.

*

*

În „Predoslovie adică cuvânt înainte”, adresat „tuturor celor ce se află în țara aceasta, cucernicilor și înțelepților preoți, și altor pravoslavnici și altor mădulare ale Sfintei Biserici”, se precizează cum că sfânta carte, „ce se cheamă slavonește osmoglasnikă (?), iară rumâneaște opt Glasuri, facerea Fericitului părintelui nostru Ioan Damaschin, întru care să cuprinde tot feliul de laudă Dumnezeiască și de mare cinste, și podoabă iată Sfintei Biserici, și mare folos aduce la tot sufletul creștinesc, la calea pocăinței îndreptează, spre lauda lui Dumnezeu” etc.

*

*

Definiția din DEX pentru tropar, tropare, „scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios”, cu rădăcină în slavonul „troparĩ”, conduce spre definiția „pricesnelor”, care erau niște tropare, care se cântau, în bisericile ortodoxe, la slujba liturghiei, în timp ce se împărtășea preotul. Ulterior, și mulțimea credincioșilor.

*

Ca tradiții culte bisericești, troparele, inclusiv pricesnele, în ciuda grecismului sau rusismului de proveniență, își au locul lor de cinste, bine reglementat de canoane, și în ceremoniile bisericii ortodoxe de astăzi din România, unde vocile bune ale dreptcredincioșilor Cristian Pomohaci, Valeria Peter Predescu, Teodora Păunescu Tuca, Maria Pintea, Florin și Florina Mariș-Hinsu, Cornelia Goția, Maria Tanasă și așa mai departe ar răsuna serafic, pentru că doar acolo, în spiritualitatea ortodoxiei, e locul priceasnei, și nicidecum în folclorul românesc.

*

*

Nu prea mă împac eu nici cu retezarea și limitarea brutală de spiritualități pe care le presupune termenul „folclor”, dar cum în folclor încă mai supraviețuiesc vagi ecouri ale cântecului național românesc, nu aș vrea să-l văd călcat în picioare de evlavioșii cântăcioși de mai sus. În fond, Pomohaci et Co pot să se fălească pios îngenunchind pe coji de nucă, nu pe cioburile bietei noastre spiritualități naționale. Pot cânta, oriunde, catavasii, irmoase, tropare, preceasne, dar fără a induce impresia că ar cânta folclor. Cântecele bisericești sunt creații culte bisericești. Sunt ca și icoanele, reglementate de canoane severe și ne-admise oricui a le face. Numai că ierarhii actuali încurajează devastarea folclorului românesc prin pricesne. Pe la anii 1900, ne-au spulberat colindele, înlocuindu-le cu cântece de stea și vifleimuri compuse de mari compozitori români. Acum, e rândul folclorului, atât și cum ne-a mai rămas, drept folclor, cântecul identitar al națiunii noastre. Și vor izbuti. Eu deja întrezăresc sunetul glasurilor cântăcioaselor folclorice, dogite de trascăurile nuntatice, înviitorindu-ne evlavios și cu multă pioșenie: „Haida-dâr, taică părinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Născocește-ne cuvinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Că-nainte la plăcinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Da năvală, fără minte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Una de prin Botoșani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Ce ne jecmănea de bani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Și de ploscuța cu vin, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Hai, dâr, dâr și hai Amin!”.

*

Nu râdeți și nu fiți sceptici. Deja s-au găsit casapi ai spiritualității naționale românești, care susțin că  „pricesnele au un conţinut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creştin, rugăciune de iertare şi mulţumire şi laudă la adresa lui Dumnezeu,a Preacuratei Fecioara Maria și a sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioşi, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artişti populari consacraţi, care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”.

*

Ca să vezi. Nu există liturgher, catavasier, tropar, octoih etc., care să nu fi păstrat, intacte și nealterate, cântările bisericești ortodoxe, de-a lungul veacurilor, și, acum, Pomohaci et Co depun „eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”, în locul melosului ancestral, păstrat de străbunii noștri dintotdeauna, din respect față de identitatea lor națională, singura pe care o apreciază și bunul Dumnezeu la un neam omenesc.