„Alexan-dros”, un „jertfit cerbului”

*

În vremurile vechi ale primelor totemuri astrale, „ţinuturile de sub Ursă”[1], în care „sunt ierni atât de grele, că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat… În celelalte patru luni, acolo tot frig e”[2], frig confirmat şi de inzi: „Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile”[3], se confruntau decisiv cu timpul şi cu vitregiile lui, chiar dacă, înspre sud, imaginaţia „a înfrânt pe tatăl Cronos”[4], lumina biruind, după săvârşirea anumitor ceremonialuri totemice, în care buturuga aprinsă, semnificând menhirul (piatra căzută din cer), juca un rol important şi de neomis. În zodia închinată constelaţiei Capricornului, constelaţie cu rol de poartă solstiţială a zeilor (Deva-Yana), nu doar omul, ci şi universul trecea pragul morţii, iar aparenţa aceea, de renaştere a luminii după depăşirea punctului solstiţial de iarnă, avea să determine apariţia mitului renaşterii fiinţei umane („Omul moare şi se naşte din nou, ca un fir de iarbă”[5]), în împărăţia de după Deva-Yana. Repetata biruinţă a luminii asupra întunericului, în Capricorn, se celebra, iniţial, prin sacrificarea ceremonială a unui cerb, a unui ţap sau a unei capre, din sângele bietei vietăţi gustând toţi membrii comunităţii care închina jertfa, apoi, odată cu triumful misterelor, şamanul însuşi se înfăţişa drept Capricorn, biruia întunericul prin horire ritualică, săvârşită de întregul trib, care, în final, dansa şi horele învingătorilor, prin bătute cu ciomege, pentru că învingător nu era bietul om, ci „umbrita glie, maica zeilor din cer”[6], chiar şi timpul fiind, în cele din urmă, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[7], pentru că „tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii”[8].

*

Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[9]. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”), care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării cu spiritele benefice ale străbunilor.

*

Întâlnită şi mărturisită, de-a lungul secolelor, prin târgurile româneşti, de către călători străini, datina „Cerbului” supravieţuia drept curiozitate urbană, nu şi ca ritual străvechi, care ţine de unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii. Nu mai avea hore ritualice, nu mai avea nimic nici măcar din substituţia grecească Orfeu, căruia i se zicea şi „Dros” (Cerb) şi în amintirea căruia se instituise tradiţia dacică a trimiterii unui mesager în ceruri, un „alexan-dros”, un „jertfit cerbului”. Vestigiile de datină, încă întâlnite prin satele Bucovinei, la Corlata, de pildă, prin „Cerbul”, şi la Mălini, prin „Capra”, iluminează în sine şi trezesc iniţierile subconştiente din fiecare privitor, drept „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”[10].