Alecu Russo: Eroi de drumul mare

Moto: Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău, niciodată! (Alecu Russo)

În colecţia „Clasicii români comentaţi”, apărea, sub îngrijirea cărturarului Nicolae Cartojan, volumul „Al. Russo / Scrieri postume / Traduse de: V. Alecsandri, Al. Odobescu şi Mihail Sadoveanu”, publicat de Petre V. Haneş în Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. Anul apariţiei cărţii nu e menţionat, dar este oricum ulterior studiului despre Alecu Russo, publicat în anul 1901, studiu la care se face trimitere în prefaţa semnată de Hasnaş.

Cartea în sine, publicată postum (nu există „scrieri postume”, pentru că nici un pământean nu se apucă de scris după moarte), este o minunăţie, şi prin calităţi literare care ţin de scriitura în sine, dar şi prin uriaşa cantitate de mărturii, pe care o încredinţează nepăsătoarelor viitorimi (venitoriilor – cum se scria în presa vremii) româneşti. Eu am ales, deocamdată, textul din 1840, inclus de Hasneş printre textele pe care el le-a numit „Studii naţionale” (pp. 9-15), care se referă la hoţii de drumul mare, care sunt, fără îndoială, mult mai interesanţi decât hoţii de la guvernare din toate vremurile neamului nostru.

Arestarea haiducului Teodor Pantelimon, în 1914

Toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt chiar astazi cutrierate de bande înarmate, ce se țin la drumuri, viețuiesc în codri și sunt groaza călătorilor. Grecia a avut clefții săi, care, subt pretext de a se răzbuna asupra turcilor, trăiau mai mult din jafurile acute asupra creștinilor, însă numele de cleft este sinonim cu numele de brav.

De unde vine această influiență magnetică, pe care o simțim când se pomenește de acei oameni ieșiți din calea dreaptă? Pentru ce suntem dispuși a da simpatiile noastre acelor prigoniti de asprimea legilor? Ne place oare traiul lor zvânturat? Am vrea, ca dânșii, să dormim grin păduri, cu capul răzimat de rădăcina unui stejar, cu mâna pe oțelele pistoalelor? Am vrea să stăm de pândă, pe vârful unei stânci, să ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole, la lupte? Ne încântă ideea unui om ce are curajul a se revolta în contra societății întregi și a o combate cu singurele lui mijloace, sau, în sfârșit, există în sufletul nostru un glas tainic, care îndeamnă a lua partea celui mai slab, în contra celui mai tare?

Oricum să fie, popoarele au o admirație plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici.

Unii din aceștia au fost împinși în calea hoției prin vreo nedreptate, pe care ei au voit să se răzbune. Alții au fost conduși de spiritul lor neastâmpărat, de natura lor activă, alții de farmecul codrului, care îl atrage pe român cu o putere neînvinsă. Cine știe dacă, născându-se în alte timpuri, în alte locuri și în alte condiții, ei n-ar fi ajuns oameni însemnați prin fapte mărețe!

Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; și ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sunt cu drag cântate de popor, căci poporul vede în ei pe nișfte apărători meniți a restabili cumpăna dreptății.

Țara Muntenească (numită astfel în glumă, căci cea mai mare parte din ea nu este decât un șes) a avut asemenea hoți înfrățiți cu poporul. La anul 1830, a fost prins și executat, în București, unul din ei. Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar când drama fu săvârșită pentru satisfacerea sotietății, un țăran se puse în genunchi lângă trupul mortului și începu a plânge amar.

– Ce ai?, îl întrebară cei care-l încungiurară.

– Ce să am?! Mă doare sufletul, căci acesta mi-a fost binefăcătorul meu.

– Cum?

– Acum e o lună, îmi aram ogorul; unul din boi căzu mort de osteneală și de căldură… Începui a-mi smulge părul de desnădăjduire, când omul ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: „Ține, sărmane, și nu te mai căina; cumpără-ți alt bou!…”. Îmi dete 12 galbeni, fără a aștepta măcar să-i mulțămesc.

Ori fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiti domnea în Moldova; pe atunci nu exista poliție și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare, fără grijă de poteri. El era compus din Bujor și din doi boieri din cele mai dintâi familii!

Prinși, în sfârșit, de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicl, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până în momentul morții, fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că n-a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești. Acest Bujor și-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina și prin Basarabia, fără frică de catane sau de cazaci, iar când se arăta în Moldova, poporul zicea:

„S-a ivit Bujor în țară

Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară” etc.

Și, atunci, boierii mergeau cu câte doi, trei arnăuți, plini de arme, din cap până-n picioare. Cuconul A., ducându-se la Bacău, cu nevasta dumisale, care dormea în trăsură, se văzu, deodată, oprit în mijlocul drumului. Bujor, cu șase tovarăși, îi aținea calea. Arnăutul de pe capră vru să se posomorască, însă nu-i dase vreme unul dintre hoți, căci îl zmunci de sus și-l culcă în țărână, sub genunchiul sau.

– Ce vreți?, întrebă boierul.

– Ca să știi ce vrem, cucoane, află că eu sunt Bujor.

– Bujor?

– Bujor!

– Am înțeles, adăugă boierul. Iată punga, însă vă rog să nu-mi treziți nevasta.

– N-ai grijă, noi nu spăriem femeile… Câți galbeni ai cu dumneata?

– 150.

– Numai?

– Numai!

– Cu zimți?

– Împărătești.

– Prea bine… Mulțămesc… Unde mergi?

– La Bacău.

– Să spui ispravnicului închinăciuni din partea mea. Hai, încalecă, flăcău, și călătorie bună.

Surugiul, de cuvânt, se azvârli pe cal; arnăutul se urcă pe capră, cu sprâncenele posomorâte și boierul răsuflă mai ușor.

– Stați!, răcni Bujor.

– Ce mai este?, întrebă boieriul îngrijorat.

– M-am răzgândit, că poate să ai nevoie de parale la drum; iată zece galbeni de la mine.

Zicând acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură. Caii plecară cu fuga, iar cucoana, trezindu-se și văzând monedele de aur împrăștiate pe perne, începu a râde, întrebând dacă a căzut vreo ploaie cu bani, în vreme cât dormise.

– Da, răspunse bărbatul ei; mi-au căzut din senin niște Bujori de gălbănași.

Lăutarii țigani, ca vechii rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoșești, pe un ritm monoton și melancolic. Poporul le ascultă, din copilărie, până la adânci bătrânețe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a izvoarelor, căci poezia e pentru dânsul o apă răcoritoare, care-i îndulcește inima. Care sunt autorii acelor balade? Poporul însuși, poporul întreg!… De aceea, poezia lui cuprinde atâte frumuseți, care încântă și minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară așa de bogată în imagini poetice, în idei mărețe, în simțiri duioase.

Câteodată, se întâmplă ca hoții să fie și poeți; ei atunci își fac cântecul duplă plac și îl răspândesc în țară prin gurile lăutarilor. Ioan Petrariul, din ținutul Neamțului, a compus însuși balada lui, cu câtva timp înainte de a muri:

„Cine trece lunca mare?

Ioan Petrariul călare

Cu celmaua despre soare,

Cu trei rânduri de pistoale…” etc.

La anul 1834, o brișcă, înhămată cu trei cai, venea, dinspre Siret, cătră padurea Strungei. În brișcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc și, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei: el era maiorul Bacinschi.

Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original și plăcut. Polon din naștere, el fusese de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei, sub comanda lui Suvarov (sau Suhorov – n. n.), și, la 1834, după încheierea păcii între Turcia și Rusia, el se așeză la Moldova, în calitate de staroste rus.

Câțiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care îl organiză prea bine. Cine nu-și aduce aminte de maiorul Bacinschi, alergând la foc, când călare pe calul său roib, când călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noştri făceau minuni, sub direcţia lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant şi avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea, într-o limbă moldo-ruso-leşească de multă originalitate. Toţi îl iubeau, în societatea Iaşilor, toţi voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindeni acea veselie plăcută, ce izvorăşte dintr-o inimă bună.

Ajungând în deal la Strunga, maiorul se opri puţin, ca să răsufle caii, privi cu mulţămire întinsa panoramă, ce se desfăşura sub ochii lui! „Precrasnai!”, zise el, după obiceiul său şi, lăsând brişca pe deal, începu a coborî singur în vale, cu puşca în mână. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos, sub un tufan de măcieş, aşteptând ca să vină trăsura. Deodată, tufarul se deschide şi dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar.

– Domnule!, îi zise unul din ei, nu cumva se întâmplă să ai vreo pungă de prisos?

– Şto?, întreabă maiorul.

– A, eşti rus? No, davai rubla, căpitane!

Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vreo câţiva sorocoveţi.

– Parcă ai şi un ceasornic, observă hoţul. Adu-l încoace… Nu-i vreun lucru… o ceapă… al meu e mai boieresc.

Hoţul scoase din sân un breguet de aur.

– Vrei să schimbi cu mine?, întrebă maiorul.

Hoţii începură a rade, iar căpitanul lor zise:

– Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iaşi; ai scăpat de foc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ţi o carboavă de drum.

– Dar cine eşti dumneata?

– Eu sunt Ion Petrariul!

– A, precrasnai! Dumneata hoţ, dar om cinstit!