Adrian Poruciuc, o operă provocatoare? | Dragusanul.ro

Adrian Poruciuc, o operă provocatoare?

Fructele cerului

Fructele cerului

*

În cele din urmă, mă văd obligat să constat că domnul profesor universitar Adrian Poruciuc, cu a sa carte „Sub semnul Pământului Mamă”, nu este decât un greco-cultist de duzină (ceva în genul proletcultismului), care mai mult rău face, cu autoritatea sa ştiinţifică, dublată de o stupefiantă incultură, tentativelor credibile de cercetare a vechiului patrimoniu european, pe care-l reprezintă cântecele ritualice (colindele, dar şi o bună parte dintre oraţiile de nuntă, ba chiar şi unele doine). Că nu a auzit de Simeon Mangiuca, de I. G. Sbiera sau de Ioniţă Bumbac, remarcabili descifratori de taine străvechi, e scuzabil; dar să fii la fel de ignorat şi faţă de operele semnate de Nicolae Densuşeanu, Lucian Blaga, Vasile Lovinescu şi Sabin Drăgoi (pe care-l citează doar din postura de culegător de colinde, nu şi din cea de teoretician[1]), atunci când ai ambiţia de a individualiza valori metafizice ancestrale în folclorul românesc, e grav.

*

Repet: Colindul înseamnă „o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[2], dar care marchează, „sub teroarea istoriei”[3], „drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr-o „fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie”[4].

*

„Colinda română ca cult de Soare (cel scandat, numit şi „Urătură” sau „Pluguşor”) şi, în egală măsură, cult al Lunii (cele cântate, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care au fost, iniţial, colinde), poartă un nume care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[5], opinia lui Simeon Mangiuca fiind întărită de toate scrierile vechi, referitoare la omagierile astrale ale antichităţii, însuşi Herodot precizând că populaţiile acelea vechi, din care şi noi, românii, ne tragem, „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”[6].

*

Elemente ale cultului astral, ca esenţă a religiei naturale, în desfăşurarea ritualică recognoscibilă în Colind, în datina piţărăilor şi în horele căluşereşti, toate cu rădăcină comună, se pot identifica în mai toţi autorii antici, fie aceştia istorici, precum Diodor Sicul[7] sau Claudiu Aelian, care se foloseşte de textele, între timp dispărute, ale lui Hecateu Abderida[8], fie poeţi, precum Pindar, cel care susţinea că pe primele cântece ale omenirii „zeii le-au ctitorit”[9] odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Nemmene, IV, 1), pentru că abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo”  (Paiane, I, 52), ştiut fiind faptul că, la începuturile metafizice ale omenirii, conştientă de Timp, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor”[10], deci în prima decadă a lunii mai, atunci când se iveau  „flori de măr, / flori de păr”, cele care nu lipsesc nici din relicvele de Colind contemporane, dar nici din Vifleimuri.

*

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul „Bibliei”, de ce simt nevoia fiii lui să-l închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă.

*

Adrian Poruciuc, sedus de câţiva autorlaci internaţionali de astăzi, preia sau bagă de la sine penibilităţi pseudo-savante, în care se descifrează „colinde, intitulate de culegător (Teodorescu, 1885) în funcţie de destinatar: „de fată”, „de flăcău” („de tânăr”, „de voinic”, „de vitează”), „de femeie măritată”, „de pescar” etc.”, în „colindele româneşti de flăcău”. La 1885, un târgoveţ, care culegea colinde din lumea lui străină a satului românesc, putea greşi în neinspiratele catalogări şi care nu ţineau cont nici de cercetările româneşti ale unor titani precum „renumitul şi nemuritorul Şincai”, „strălucitul Petru Maior”, George Săulescu, At.M. Marienescul,  sau Simeon Mangiuca, dar nici de studiile europene, săvârşite de Grimm, Miklosich, Schuller, Tomaschek, Cassel etc., ca să nu-i mai amintim pe Rene Guenon, A. Coomaraswamy, Hermann Wirth sau Cristopher Gerard.

*

Adrian Poruciuc, însă, nu este cu nimic îndreptăţit să detecteze „ecouri din substratul tracic” în colinde, presupunând că între „tânărul viteaz, călare pe armăsar năzdrăvan”[11] şi personajele degeneratelor producţii folclorice de mai târziu ar exista „o evidentă legătură între acest tip de erou tradiţional românesc şi călăreţul trac”, dar şi cu „cavalerii danubieni, rădăcinile unor asemenea figuri mitice coborând până în tradiţiile eroice ale epocii bronzului”[12]. Ei, nu zău!

*

Că habar nu are cum stă povestea colindei, o probează Adrian Poruciuc prin gravele confuzii care privesc elementele substanţiale ale colindei, „Leru-i Ler” şi „florile d’Albei / flori de măr, / flori de păr. După Poruciuc, „Ler”, ar fi „leu”, iar „flori dalbe” şi „flori de măr” ar avea un început, conform lui Nilsson (1972, 214), în „dea de-a unsprezecea „muncă” a lui Herakles (aducerea merelor din grădina Hesperidelor” şi ar reprezenta „un motiv pre-grecesc”[13].

*

Bucovineanul Ioniţă Bumbac, cel care avea să afle, din lecturi nemţeşti, că trubadurii din Provence (trubadur înseamnă „născocitor”, pentru că vine de la verbul „trovar”, care înseamnă „a născoci”) au creat, prin secolul al IX-lea, „o specie de poezie lirică, Alba (!)”, s-a pus pe cercetat serios problematica „florilor Albei” în mitologia „Galiei Cisalpine” (Belgia şi nordul Franţei), apoi a avut revelaţia faptului că în colindele noastre se comite o confuzie, că refrenul nu vorbeşte despre „florile dalbe”, ci despre „florile d’Albei”, Alba fiind, desigur, o zeitate păgână, „lumina zilei”, după Ioniţă Bumbac. Dacă n-ar fi fost, conform firii sale, prea grăbit şi prea superficial, Bumbac ar fi înţeles lesne că Alba este, de fapt, Luna, Crăiasa Zăpezii, Eftepir (fata Pământului, Primăvara, căreia i se zicea luna Maya, în mitologia slavă – de unde şi jocurile cu măşti ale Malankăi). Cândva o fată frumoasă, Eftepir a avut parte de blestemul Horelor geloase (celelate trei anotimpuri), care au transformat-o într-un mesteacăn, şi-abia târziu a fost slobozită din carnaţia lemnului şi aşezată Crăiasă, deasupra norilor, într-un palat de cleştar şi mărgăritare. Crăiasă a Zăpezii şi stăpână a lupilor, dar şi Crăiasă a Florilor, Alba (Luna, Soarele fiind Aplu, adică Roşu) ţine de zodia astrală a omenirii, cea atât de îndepărtată din calendarele civilizaţiei umane.

*

Reminiscenţa „florile d’Albei”, eronat conservată de subconştientul obştesc drept „florile dalbe”, face recurs la numele celtic al Lunii, „Alba”[14], identificat şi în colindele provensale, dar şi în numele dat de celţi insulelor britanice, „Albion”, celţii fiind, în fond, cum susţine şi Blaga, nu o populaţie antică, ci o cultură ocupaţională, cultura meşteşugărească, preistoria beneficiind, de fapt, de trei culturi ocupaţionale, păstorească, agrară şi meşteşugărească, argumentul principal constituindu-l simbolistica ornamentaţiei populare, ştiut fiind faptul că „geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldtatt”[15].

*

Refrenul „Leru-i Ler”, tumultuos disputat de cercetătorii cei vechi, dar, din nefericire, cu mult prea mult amoc latinist, nu reprezintă altceva decât ultima relicvă lingvistică a colindelor iniţiale şi iniţiatice, formula sacramentală „Legea este Lege”.

*

Fără să conştientizeze că şi oraţiile de nuntă au fost, la origini, tot colinde, Adrian Poruciuc, după ce îl citează pe Marazov, care observa că „în oraţiile de nuntă româneşti (conăcării) mirele este prezentat deseori ca vânător de neam ales, plecat cu alai de însoţitori pe urmele unei ciute sau ale unei căprioare”, bagă de la sine, paralel cu subiectul: „În unele ceremonii nupţiale ale românilor, oraţia comăcarului din alaiul mirelui (care se deplasează la casa părinţilor miresei) îl înfăţişează pe mire ca pe „junele nostru împărat, care a plecat la vânătoare (cu arc şi cu săgeţi)”, apoi a pornit după „o ciută sau o căprioară, a cărei urmă duce tocmai la casa miresei”.

*

Nici ritualul, parţial ancestral (tentativa de a birui Timpul), parţial creştin („fiul de Împărat” este, de fapt, „fiul Împăratului Ceresc”, deci creştin), nu scapă de „încercarea de a dezvălui rădăcinile mitico-rituale” tocmai în „paleoliticul superior”, când, după Gimbutas (1989, 113), căprioara era „animal sacru al Zeiţei dătătoare de naştere”. Apoi, pentru că sesizează, probabil, penibilul „zeităţilor” paleolitice, Poruciuc se „întoarce măcar la simbolistica tracilor antici”[16], şi iar o ia peste câmp, cu „subtipurile de colinde”.

*

A doua „taină” din viaţa omului, nunta, înseamnă o biruinţă deplină asupra Timpului. Viitorul mire, „fiu de împărat”, creştin mărturisit (frazeologismul se referă la „Împăratul Ceresc”, cel căruia, prin rugăciunea încredinţată nouă de Iisus, „Tatăl nostru”, toţi în suntem fii), biruie Timpul, prin vânătoarea ritualică, prevestitoare de logodnă. Ca şi în colindele solstiţiale, cele care marchează „poarta zeilor” (deva-yana), Timpul, care moare şi învie în Capricorn, rămâne şi obsesia, dar şi biruinţa omului, prin întemeierea familiei. Oraţia de nuntă, rostită în „limbajul ritmicităţii”, în limba iluminării (luga suryanyya), are şi ea caracer şamanic, îmblânzind Timpul şi obligându-l să curgă în folosul omului. În toate textele în care se foloseşte „limbajul ritmicităţii”, frumuseţea discursului (metaforă, imagine sugestivă) nu contează, nu este căutată (căutările sunt târzii şi datorate culegătorilor de folclor, care confundă spiritualitatea ancestrală cu „vana literatură” şi intervin în textele culese), ceea ce contează fiind „simbolul anterior gândirii umane”[17] şi impactul simbolisticii, a înmănuncherii de simboluri în diverse combinaţii, asupra spaţiului şi a timpului. Asta se întâmplă în oraţii (urătură, decântece, vrăji, blesteme, oraţii de nuntă etc.), iniţierea ancestrală rezistă, cu întreg caracterul ei şamanic, dar fără substanţa iniţierii, ci doar cu forma, moştenită după regula lui „aşa am apucat”, fără explicaţii, fără întrebări şi răspunsuri. O oraţie de nuntă, care este, indiscutabil, colind, a fost culeasă de George Tămăiagă[18], în zona Boianului, şi se cânta, la casa mirelui, după sosirea de la cununie:

*

Legăna-s-ar,

Clătina-s-ar,

Legăna-s-ar brazii-n munţi,

Să se roage vântului,

Vântului,

Pământului,

Se le cruţe vârfurile,

Vârfurile,

Ramurile,

Şi să-i bată la trupină

Şi mai jos, la rădăcină,

Să mi-i scotă din pământ,

Din pământ,

Din negrul lut,

La pământ să mi-i oboare,

Să mi-i treacă prin ovăz

Şi să-i scoată-n jos, la şes,

Să mi-i facă trei pătrare,

Să-i despice-n mici bucăţi,

Să-i împartă în trei părţi

Şi să-i ducă la trei târguri,

La trei târguri, la trei meşteri,

Ca să-i facă săhănele,

Săhănele,

Păhărele

De cinstit, de ospătat,

Mirelui de închinat,

De-nchinat nănaşilor,

Naşilor, nuntaşilor,

Tuturor slujbaşilor

Şi nouă, vătajilor!

 *

De regulă, în colind se manifestă solidaritatea mistică dintre om şi univers, o splendidă intrare în armonie, de care, din pricina pierderilor de iniţiatic, nu vom mai avea parte vreodată.

*

Accentul excesiv pus pe „literatura populară”, pe această „vană „literatură”, cum a devenit, printr-o degenerescenţă, datorată cursului descendent al ciclului uman, poezia având, la începuturi, un veritabil caracter sacru”[19], contribuie la desacralizarea datinii şi a fundamentului ei, colindul, ambele cu un dublu caracter, calendaristic şi şamanic, exprimând, în fond „adeziunea… la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare”[20], adeziunea manifestându-se prin cântec, prin dans, prin rostiri, prin ritualuri de purificare (foc, apă, ierburi), prin travestiri cosmice (măştile sunt numai şi numai zodiacale), deci printr-un ansamblu de expresii ale spiritului, de simboluri sacre imateriale. Fără caracterul calendaristic (neostenita confruntare cu Timpul) şi fără un spirit şamanic, încredinţat obştii, pentru a se apăra sau a birui singură, datina, tradiţiile şi obiceiurile nu ar fi supravieţuit, dovada constituind-o cotemporaneitatea satelor româneşti, în care tradiţia, deja desacralizată, a dispărut, supravieţuind, ici şi acolo, doar obiceiul şi, mai ales, folclorul de cămin cultural, deci un spectacol muzical-coregrafic scenic agreabil sau de-a dreptul plictisitor. În lumea satelor, cuvântul şi, în general, textul liric, nu a existat niciodată în afara ritualului, iar relicvele cele apropiate de autentic au fost şi rămân colindele, blestemele, vrăjile şi descântecele, deci texte difuze şi aparent fără logică, simbolistica lor fiind „anterioară gândirii umane”[21].

*

Scrisul antic (mitologie, istoriografie, literatură) creează eroi, iniţiatori, zei, numele personajelor însemnând, adesea, elemente toponimice, iar nu de puţine ori denumiri ale uneltelor care au revoluţionat viaţa socială a antichităţii (Plug-de-Aur, Proţap-de-Aur, Jug-de-Aur etc.).. Grecii, de pildă, dau nume la ceea ce exista de milenii. La fel se întâmplă şi cu calendarul agrar al lui Hesiod, care consemnează o datină mult anterioară lumii elenice, statornicită între Rin, Don, Dunăre, Marea Neagră şi Marea Nordului, adică spaţiul de dezvoltare al civilizaţiilor precucuteniene şi cucuteniene, civilizaţii dominate spiritual de munţii Carpaţi şi de urcările purificatoare pe Muntele Sfânt al Zeilor, munţi simbolizaţi şi de turnurile budiste, dar şi de piramidele egiptene.

*

Pelasgii (reprezentanţii preistoriei, deci şi ai omului metafizic), după cum mărturisesc grecii, nu-şi numeau şi porecleau zeii, ei îi numeau zei şi atât. Nici măcar Anu, cel mărturisit de tăbliţele de la Tărtăria drept „bărbatul cel mai integru”, care a stabilit „reguli lângă râul cu apă”, nu se considera şi nu era considerat, în Carpaţi, zeu. Abia după plecarea unor populaţii din neamul „capetelor negre” şi după înfiinţarea Sumerului, populaţiile acelea îl numesc pe Anu Cer. La fel se întâmplă şi la egipteni, dar egiptenii îl asimilează lui Saturn, „tatăl lui Osiris”, cum era scris pe columna din Nysa, Siria, din vremea lui Strabon, litaniile egiptene numindu-1 Osiris-Ani, Ani nefiind numele unui scrib, ci supranumele lui Osiris („Ceresc”, de unde şi hebraicul „Anu Yahve”, pentru Tatăl Ceresc”). Nici un scrib nu şi-ar fi permis să împrumute numele unui astfel de zeu. Anu, simbol al cerului înstelat şi luminat de Soare şi de Lună, de Apollo şi de Artemis, de Soarele „cel beat de dragoste” (Dragobete) şi de Crăiasa Zăpezii Eftepir, înseamnă, de fapt Cer. Pe de altă parte, „UR” înseamnă cerc, roată („montagna gialla”, oraşul fiind construit, cum confirmă Woolley, ca „un oval neregulat care adăpostea case şi palate”), de unde şi sugestia horei sumeriene „h’uray” de „roată a cerului”, ceea ce înseamnă, de fapt şi combinaţia UR-ANU, adică Uranus. Deci „roata cerului”.

*

Toate religiile lumii încep de la Cer, iar pelasgii, care-i recunoşteau Cerului, Universului, sacralitatea aveau poveştile lor cântate (ca să se înveţe şi ca să nu se uite), unele dintre ele supravieţuind doar ca mesaj până astăzi, cu relicva de formulă sacramentală „Leru-i Ler”.

*



[1] Rusu, Liviu, Muzica în Bucovina, pp. 781-793 „Interesantă este clasificarea pe care o pro­pune Sabin Drăgoi (Luceafărul, 1938). Cunoscutul com­pozitor împarte producţia muzicală a poporului în două mari categorii : 1) muzica tradiţională, din care fac parte: a) colin­dele, b) bocetele, c) cântecele de nuntă, rămăşiţe de culturi divine, obiceiuri antice, mărturii a unor credinţe religioase stră­vechi şi superioare, proba neîndoielnică a unei culturi bătrâne de milenii şi 2) muzica creată din imbold liric, din care fac parte: a) cântecele de stea, creaţii mai noi după tipicul etni­cului nostru, sau împrumutate, dar adaptate cerinţelor specifice nouă, b) diferite specii de cântece lirice ca doinele, bala­dele, cântecele de leagăn, cântece care însoţesc o îndeletnicire şi c) dansurile extrem de multe şi variate”.

[2] Eliade, p. 259

[3] Eliade, p. 262

[4] Michelet, Jules, apud Eliade, p. 238

[5] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881, p. 41

[6] Herodot, Istorii, Editura Academiei, 1967, Cartea I, CXXXI,

[7] „Acum, după ce am descris hărţile de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că, în faţă de ţinutul celţilor (pe atunci, risipiţi între Carpaţi şi Don – n.n.), în părţile Oceanului (Dunării de Jos şi ale Mării Negre – n.n.) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică, şi e locuită de hyperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea.

Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată şi, din această cauză, fructele se produc, aici, de două ori pe an.

Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi, din această cauză, Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi, fiindcă hyperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo.

Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă, şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică, şi care templu este decorat cu foarte multe daruri.

Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt, în mare parte, cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudându-i faptele sale.

Hyperboreii au un fel al lor propriu de vorbit şi sunt cu o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele vechi. Se spune chiar că unii greci au trecut la hyperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat, de aici, în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din această insulă (Leuce, adică Albă – n.n.) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ.

Mai departe, se relatează că Apollo vine în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi împlinesc ciclul lor periodic. În tot timpul acestei apariţii a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac într-una jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi pănă la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase” [7].

„Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Riphae (Carpaţi), şi aceste lebede, după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar dori să-l purifice, se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe.

În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor, în cor, melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună”.

[9] Pindar, Nemeene I, 2, în Poeţi elini, Editura Minerva, 1967, p. 36

[10] Polybios, Istorii II, Ed. Ştiinţifică, 1966, 1988, p. 92

[11] Poruciuc, p, 48

[12] Poruciuc, pp. 48, 49

[13] Poruciuc, p. 49, subsol

[14] Bumbac, Ionu I., Florile „dalbe” sau florile „Dalbei”, în Aurora Română, nr. 2/1881, p. 56

[15] Blaga, p. 388

[16] Poruciuc, pp. 146, 147

[17] Guenon, p. 55

[18] Tămăiagă, George, Nunta la Mahala, în „Aurora Română” nr.3,1882, p. 44

[19] Guenon, p. 71

[20] Eliade, p. 208

[21] Guenon, p. 55


Comments are closed