Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (II) | Dragusanul.ro

Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (II)

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

*

Şapte mari teme, în general construite pe complementaritatea legendă grecească / patrimoniu spiritual românesc din timpurile recente, propun o descifrare a tainelor străvechi (aş risca, dacă m-aş referi la faptele stilistice ale omului metafizic[1], toate anihilate, după cum se şi lăuda Herodot, de pragmatismul grec[2], care s-a substituit, mai ales în percepţiile şi, deci, în perspectivele cercetătorilor, fragmentelor mitologice ale datului primordial[3]. Dar există şi un plus, deja consacrat de Hasdeu, rădăcina etimologică, pe care Adrian Poruciuc, ca şi Haşdeu, pune mare preţ, adesea exagerând conştient, tot ca şi Hasdeu, care a fost primul care a răscolit, aidoma unui arheolog împătimit, toate răzoarele istorice ale civilizaţiilor şi ale culturilor europene, intuind că din datul european comun se trag literaturile populare, toate „adăpate din fântânele unui instinct virginal”, moştenirea spirituală preistorică fiind „vastă şi confuză, ca tot ce este primordial”[4].

*

„Românescul dulf, „montru marin” – în legătură cu cuvinte greceşti şi cu anumite elemente de religie eurasiatică timpurie”, „Marea şi motivul potopului marin în folclorul românesc”, „Întrupări ale sacralităţii – de la sanctuarele preistorice la biserici neo-bizantine”; „Demeter ca „Pământ-Mamă” şi Dionisos ca „Mirele Pământului”, „Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi”, „Dificultăţi etimologice”, „Orpheus – nume şi funcţie” şi „Orfism popular şi adaosuri creştine” reprezintă reperele exhaustive (fiecare capitol ar putea deveni un studiu temeinic) ale cutezătoarei cărţi „Sub semnul Pământului-Mamă”. Reperele arhaicului sunt, precum se vede, legendele greceşti, cu încărcătura lor vulgară de folk-tale motifs, de vană literatură, care s-a substituit limbajului primordial, limbajului ritmicităţii[5], şi nicidecum textele difuze şi aparent fără logică, încă supravieţuinde prin rafturile bibliotecilor europene, cu tot cu simbolistica lor „anterioară gândirii umane”[6]. „În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. Ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[7].

*

Formulele acestea aparent ilogice şi rudimentare făceau parte, împreună cu sunetul şi mişcarea, din ritualul străvechi al omului metafizic. Nu primitiv, ci metafizic. Ele supravieţuiesc oarecum în marea poezie elină (mai ales în cea lăsată nouă moştenire de Pindar, Hesiod, Orpheu şi Homer), dar şi în cea latină (mai ales la Lucretius Carro). În spaţiul românesc, prin excelenţă conservator, locuitorii satelor şi, mai ales, cei ai satelor de munte, au păstrat, neconştientizate, dar ca instinctuală „recuperare ritualică a Timpului original”[8], conform dezarmantului imbold al lui „aşa am apucat”, anumite elemente de „scenarii mitico-rituale”, de „fragmente mitologice şi ritualuri dispărute”[9], dar datina, cea care a generat obiceiurile, ne rămâne încă necunoscută, datorită capacităţii noastre metafizice deja epuizată de şabloanele savantlâcului, care ne determină „să tratăm cu dispreţ drept „superstiţii” tot ceea ce nu înţelegem”[10], şi locuţiuni, şi calendare, şi ritualuri, şi simbolistică.

*

Legendele greceşti, pe care Adrian Poruciuc le ia ca reper, ca şi folclorul de mai târziu vulgarizează metafizicul, îl spulberă cu „lumea lor dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, (care) reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor. Aşa se face că, în concepţia poetică populară, soarele şi luna au fost fraţi, ce s-au iubit cu ardoare; anumite flori şi paseri sunt metamorfozele dramatice ale unor personagii, închipuite şi acestea. Motivul real, de la care pleacă povestea din legendă, nu mai poate fi surprins decât în deznodământul acestui joc creator, în care se complace desfăşurarea ei pur imagistică”[11]. Civilizaţia primordială, după cum preciza şi deja citatul Herodot, nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice (identificate, pe Cer, cu numele vietăţilor pe care le reprezentau simbolic, altele la fiecare civilizaţie în parte) şi în fenomene, metafizicul concretizându-se printr-o „solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[12], dar care marchează, sub „teroarea istoriei”[13], „drama cristologică” a civilizaţiei umane.

*

E drept că în reprezentările preistorice îndeobşte cunoscute şi care încântă prin realizare artistică, putem „descifra” şi simbolistici eline, ba chiar şi romane, dar civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi-abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia preistorică şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, ambele anterioare celei pe care o numim cucuteniană.

*

Poate că nu întâmplător „colindele românilor, la fel ca dainas ale popoarelor baltice sunt adevărate tezaure de elemente mitice şi folclorice preindoeuropene, şi îndeobşte timpurii”, susţine Miriam Robbins Dexter, în „Prefaţa la ediţia americană (2010) a remarcabilei cărţi a profesorului Adrian Poruciuc. Poate că dainas-ul baltic, în interferenţa celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, reprezintă o contaminare folclorică boreală sau poate că doina românilor înseamnă un vestigiu de contaminare polară în acest spaţiu boreal. Dacă nu cumva colindele, cele mai vechi cântece ale omenirii, pe care „zeii le-au ctitorit”[14], din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele”[15], s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, care, abandonând spaţiul polar, coborâră spre ţărmurile Mediteranei, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon[16].

*

Ca să ne dumirim, ce-i de făcut? Rămânem, de pildă la Demeter şi Dionysos sau, pornind de la acest reper de degenerescenţă mitică, ne despovărăm de legendă şi încercăm, pe seama unor „fântâni” şi mai vechi, să descifrăm câte ceva din tainele „poporului lui frunză-verde”[17]?

*

Încercăm să descifrăm în doina românească şi în daina scandinavă invocaţia individuală, alta decât cea obştească, numită colindă, sau evităm subiectul, care, fără îndoială, ne-ar îmbrânci din terestrismul legendelor greceşti în metafizicul primordial?

*

Cu câteva răspunsuri desigur că vă sunt dator, în materialele care vor urma. Pentru că în asta constă valoarea cărţii lui Adrian Poruciuc, în faptul că provoacă, incită la a gândi şi la a răscoli spuza de pe vatra unui popor veşnic mult prea grăbit şi prea uituc.

*



[1] „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în Grecia antică, înainte de Homer”, susţine Mircea Eliade, op.cit., p. 7

[2] „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”, spune Herodot în Istorii, Cartea I, CXXXI

[3] „tradiţia primordială”, cum o numea Guenon, op. cit., pp. 60 şi 71, subliniind că, prin folclor, „poporul conservă, fără a înţelege, frânturi ale tradiţiei vechi”

[4] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[5] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 71

[6] Ibidem, p. 55

[7] Blaga, Lucian, op. cit., p. 388

[8] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27

[9] Ibidem, p. 7

[10] Guenon, Rene, op. cit., p. 73

[11] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[12] Eliade, op. cit., p. 259

[13] Ibidem, p. 262

[14] Pindar, Nemeene, I, 2

[15] Ibidem, IV, 1

[16] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”

[17] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26


Comments are closed