„Adevărurile eterne şi universale” ale românismului

*

România Mare, abia întemeiată, se confrunta cu mari probleme, ostașii români vărsându-și sângele prin Ardealul în care ungurii, obișnuiți de istorie să existe ca neam de învingători, nu se puteau împăca, sub nici un chip, cu noile realități. Regatul României își gestiona, în grabă, posibilitățile cu adevărat unificatoare, redistribuind personaje și persoane în funcțiile lui administrative și străduindu-se să domolească aspra cerbicie a unui tradiționalism al provinciilor, greu de contracarat. În teritorii, izbucniseră epidemii, inclusiv cea de tifos exantematic, „care bântuie cu furie” și se cereau, de la toți funcționarii, „sforțări afară din comun, motivate din lipsa mare de personal”. Inginerul inspector C. Răileanu era decorat, de Rege, cu „Crucea Regina Maria”, Clasa I, „pentru activitatea deosebită și priceperea cu care a lucrat pentru construirea spitalelor barăci în întreaga Moldovă, atât de folositoare pe timpul groaznicei epidemii (1916-1918)”. Mulți, mulți oameni primeau recunoștință publică pentru eforturile cu adevărat patriotice de a pune stavilă necazurilor, în vreme ce „situațiunea militară nu permite, pentru un moment, a se aplica și în Basarabia, în completul lor, legile de organizare și recrutare ale armatei, cu privire la constituirea unităților și serviciilor ce ar intra în compunerea marilor comandamente locale” (MO, No. 75, din 20 iulie 1919), probleme mari înregistrându-se și în Caliacra, și în Ardeal (lista de pierderi avea să cuprindă 3 ofiței și 99 soldați morți, 16 soldați răniți, 2 dispăruți și 2 prizoniei – cf. MO, No. 088 din 7 august 1919). Țara avea nevoie de o grabnică reconstrucție, care să țină cont și de problemele vechi, și de cele noi, iar oamenii, năpăstuiți de propriile lor probleme, inclusiv de pierderea cartelelor de pâine, roiau prin stupul social cu îndreptățită dârzenie. Trădătorii, printre care și un oarecare Ludvic Schmettau, „farmacist contabil la depozitul central de medicamente al directiunei generale a serviciului sanitar”, apar, unul câte unul în fața instanțelor de judecată, dar legislația e încă blândă și îngăduitoare, „dreptatea” făcându-se, de cele mai multe ori, doar prin simple demiteri din funcții. Și toate decretele regale se încolonează sub stereotipa formulă „La toți de față și viitori, sănătate”.

*

În 1 august 1919, ca urmare a deciziei ministeriale No. 938/919, „privitoare la alcătuirea comisiunii pentru studierea și unificarea legislației cooperative din România, față de noile ținuturi locuite de români, precum și numirea mernbrilor în acea comisiune”, pentru Bucovina au fost numiți băștinașii „Dr. Vasile Marcu, eeonomist cooperator din Cernăuți, Aurel Morariu, jurisconsult în Cernăuți, Mihai Bendevski, cooperator din Crasna” (MO, No. 088 din 7 august 1919, p. 4774), primul fiind finanțatorul principal al Internatului de băieți din Rădăuți, ca important om de afaceri al Frătăuților, al doilea, fost refugiat în România și viitor naționalist intransigent al Bucovinei, în vreme ce preotul Mihail Bendevski, profitând de spiritul liberal novator al boierilor Grigorcea, își însușise, oarecum pe nedrept, calitatea de prim întemeietor a băncilor rurale de tip Reiffeisen în Bucovina.

*

 În Bucovina încă nu ajung comisiile de expropriere, care se opresc pe la Boroaia, Ciumuleşti, Oniceni, şi Forăşti, până în coasta Uideştilor, poate şi din pricina faptului că, în această provincie istorică românească, legislaţia austriacă moştenită nu doar că era ireproşabilă, dar, vorba lui Xenopol, din 1885, legislaţia aceasta se şi aplica, fără ezitări şi interpretări. Dar o nouă agresiune românească avea să se producă în curând, referatul No. 105.963, al Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii, Dr. C. Angelescu vizând „cel mai puternic instrument de deznaţionalizare” din Ardeal şi din Bucovina, adică universităţile din Cluj (avea să intre în malaxor prima, din 12 septembrie 1919) şi din Cernăuţi, „creaţiuni politice, împlântate în mijlocul maselor populaţiunii româneşti, cu scop de a înstrăina sufletul românesc pin inocularea unei culturi străine” şi care „nu mai pot rămâne cu organizarea maghiară şi germană pe care o aveau până acum. Ele trebuie să devină Universităţi româneşti, în care adevărurile eterne şi universale ale ştiinţei să fie predate studenţilor români, care vor forma imensa majoritate a populaţiunii acestor Universităţi, de către profesorii români” (MO, No. 126 din 23 septembrie 1919, p. 7202).

*

Cu „adevărurile eterne şi universale ale ştiinţei” româneşti, începea, de fapt, vânzoleala naţionalist-şovină, care avea să sfârşească, dramatic, într-un şovinism violent şi, adesea, ucigaş, chiar dacă nu întotdeauna din partea românilor. Noua orientare îi prieşte poetului bucovinean Gavril Rotică, numit, prin decret regal (No. 4.113, din 12 septembrie 1919), „profesor titular ad personam la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi”, drumul românizării grăbite în Bucovina începând şi continuând cu cursanţi de-ai lui Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte, Iorga şi Ion Nistor, Guvernatorul Regal al Bucovinei, menţinând excelentele lor relaţii de prietenie şi de vocaţie tribunardă.