Adevăratul text al imnului „Deșteaptă-te, române!”

Patriotismul exaltat nu are memorie și nici urmă de respect față de ea. El adaptează, fără să o menționeze, el falsifică și tropotește cu ciubotele murdare peste datoriile noastre față de cei care s-au învrednicit întru memorie. Patriotismul exaltat minte chiar și atunci când e vorba de imnul național, menționând numele lui Andrei Mureșan („u” era mut, iar „si” se citea, în epoca etimologistă, „ș”), primul nostru poet adevărat, un Avram Iancu liric și cu un destin la fel de fabulos și de nenorocos. Imnul pe care îl știm, „Deșteaptă-te, române!” (și nu „Deșteaptă-te Române”, cum se scria cândva), este doar parțial al lui Andrei Mureșan, compilația fiind făptuită de naționalismul interbelic, iar muzica este cea a cântecului „La sânul maicii mele”, pe care Andrei Mureșan l-a auzit în Scheii Brașovului, deci nu este „compus” de Anton Pann, care, deși îl culesese și el, nu era nici compozitor, nici măcar lăutar, ca să născocească vreun cântec. Andrei Mureșan alesese o melodie cu mare trecere la poporul căruia i se adresa. Asta nu înseamnă că ar trebui să ne lepădăm de textul imnului încetățenit, ci doar că avem obligația de a ști și textul inițial, dar și întreaga operă a primului mare poet al românilor.

Hasdeu, vrând să-și bată de două ori joc de intelectualii făloși ai „Convorbirilor Literare”, dar și de toți criticii literari și de profesorii de literatură, care au urmat, până în zilele noastre, a adaptat poemul lui Andrei Mureșan, în acrostihul „La noi e putred mărul”, convins fiind că, în uitarea în care a fost abandonat de români, Andrei Mureșan se va simți nițel răzbunat. Opera poetică a lui Andrei Mureșan merită o transcripție fonetică, în baza ortografiei actuale, și-i și suntem datori cu o astfel de recuperare autorului imnului cu care ne fălim, urmând să descoperim un spațiu liric mult mai proaspăt și mai viu decât generațiile care suntem și care nu-l merităm.

Iată cum arăta, inclusiv în transcripție fonetică, „Un răsunet” („e”, cu sau fără căciulă, se citea „ă”, acolo unde era cazul), în timpul vieții și în primele decenii de după Andrei Mureșan: