Acolo unde copacii şi-au înfipt crengile în cer | Dragusanul.ro

Acolo unde copacii şi-au înfipt crengile în cer

Poezia diasporei româneşti, poezia unei generaţii tragice, care conştientizează că este ultima care mai aparţine românismului (copiii diasporenilor deja aparţin altor civilizaţii, neamuri, istorii), este, fără îndoială, una iniţiatică. Poezia diasporei are mai multe în comun cu mitul „legilor bune”, pe care zeul moş Zal Mox le-a încredinţat fiicelor sale, cele patru Hore, decât cu eforturile trufaşe ale poeziei româneşti de acasă. Diaspora este un templu străbun, în care se oficiază întru rădăcini, întru păstrarea unei anumite identităţi şi întru încredinţarea acelei identităţi pe mâini bune. Diaspora poetică este asemeni unui copac uriaş, dezrădăcinat de istorie şi care, din pricina acestei dezrădăcinări, îşi înfige crengile în cer, sperând să se poată hrăni cu colbul de aur al Căilor Lactee. Un copac cu rădăcinile în cer şi care desenează pe cer un anume terestrism.

*

Parafrazând un text din antologie, aş spune că, atunci când apar stelele pe cerul veşnic neostenit al lumii, diasporenii văd cireşul înflorit sau poate că doar ferestrele aburite-n lumină ale caselor din satele de acasă. Acasă. Care „acasă” şi ce înseamnă „acasă” pentru un român din diaspora? Ce primează în alăturarea asta de cuvinte, „român” sau „diaspora”? Parafrazând un alt text din antologie, aş crede că, atunci când vorbim despre „românul din diaspora” ar trebui să ne închipuim o fiinţă umană căreia i s-a smuls inima şi, după ce a fost făcută fărâme, a fost dată hrană lupilor.

*

Ajungem, aşadar, la o stare de tragism deja identificată de Nichita Stănescu („Nimic nu durează el însuşi mai mult / Decât o foarte singură dată, / Nu sunt vinovat că trăiesc / într-o lume într-una schimbată”), din care se poate evada, deşi abandonarea e mai lesnicioasă, doar prin identificarea unui spaţiu de sacralitate („Patria mea este Limba Română”, tot de la Nichita citire). Şi tocmai asta fac poeţii diasporei româneşti, adică populează acest spaţiu sacru, în care au parte de toate iniţierile şi în care practică toate iniţierile, şi cele păgâne, şi cele dumnezeieşti, şi cu sufletul, şi cu incontestabilă hăruire. Tocmai de asta, în Templul Regăsirii de Noi, măsura cuvintelor o dau vibraţiile şi nu trufirile.

*

În general, în ultimul secol planetar, poezia s-a transformat într-o infatuare a sufletului. Nu mai are nici o altă dimensiune, valorile existenţiale fiind subordonate şi aservite egoismelor unui suflet trufaş, aflat în veşnică expansiune dominatoare. De vreun secol, în lume nu se mai scrie poezie, ci doar se afirmă poeţi, consecinţa fiind înstrăinarea şi exodul spre zări dinspre temeliile turnului de fildeş. În diaspora, însă, poezia nu este o competiţie şi nici măcar un produs spiritual cu destinări precise şi limitate. În diaspora, poezia reprezintă expresia sublimă a nevoii de comunicare. Se caută căile, se ezită la răscruci doar atât cât să se repare încălţările, apoi se porneşte la drum şi, cum orizontul nu poate fi niciodată atins, încep să se rostească sufletele, sufletele care împrumută contururi mitice şi care încep să se rostească aşa cum sunt şi aşa cum le încap mitologiile. În diaspora, celelalte suflete au nevoie de astfel de rostiri, în care să se regăsească. Lucrurile astea se petrec departe.

*

Aici, acasă, adică în locul în care începe drumul, există o altă diaspora românească şi, cu cât trece vremea, cu atât mai mult ne înstrăinăm drept cei mai săraci şi mai nefericiţi din lume. Avem, ce-i drept, acolo unde atingem cu degetele, mormintele străbunilor, dar nu mai aprindem nici o lumânare şi, astfel, între inimă şi degete creşte o distanţă cosmică.

*

Undeva, la capătul lumii, un german cu străbuni bucovineni a grafiat în spaţiul virtual povestea familiei lui, începând cu anul 1782, când un zipter s-a aşezat pe valea Moldovei. Bucovineanul acela din America nu şi-a uitat nici măcar un singur străbun dintre cei care odihnesc în sfântul pământ românesc al Bucovinei. Între inima germanului din America şi mormintele din Bucovina nu există nici o distanţă, inima lui cuprinzându-ne şi pe noi. Pe noi, înstrăinaţii, trăitorii de acasă, dar aflaţi deja la distanţe cosmice de mormintele bunilor şi străbunilor.

*

Descoperind diaspora şi supunându-mă iniţierilor ei poetice, condiţia mea de diasporean în proprie ţară dispare. Poezia diasporei mă iniţiază în a-mi redescoperi identitatea şi tocmai de asta simt nevoia să aduc în România superbul românism care înfloreşte şi dă rod atât de departe, acolo unde copacii şi-au înfipt crengile în cer. Un românism impus de „originari din România”, adică de români români, de români germani, de români evrei, de români slavi, adică de români care nu vor să renunţe cu nici un chip la a se rosti în româneşte, deşi istoria le mută urmaşii în alte teritorii de sacralitate.

*

Poeţii diasporei se închină străbunilor, dar fără a avea certitudinea că-i vor auzi şi înţelege urmaşii. Deja iniţiat în românism, eu încep să înţeleg că numai de România depinde dacă urmaşii poeţilor diasporeni de astăzi vor citi, în limba română, poemele străbunilor lor. Deja iniţiat în românism, eu îmi propun să alătur acestei cărţi alte cărţi ale românismului de departe, mizând pe redeşteptarea românismului şi acasă, adică în cea mai săracă, mai insensibilă şi mai înstrăinată diaspora din câte există. În cartea de faţă am adunat doar câteva „bucăţele” din inima smulsă şi oferită hrană lupilor. Celelalte bucăţi o să le aflu odată cu trecerea vremii şi odată cu aflarea lupilor, cărora, la nevoie, va trebui să le smulg din piepturi inimile în care s-nu „culcuşit” (cum zice un alt diasporean) fărâmele din inima cea mare, cea veşnic vie şi de care, mai ales acum, avem atâta nevoie. / Ion Drăguşanul (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).