aceeaşi cale, însă fără paşi

*

nu Ştefan Vodă buciumul îşi suie

prin sângele acestor generaţii,

iar slovele-mpietrite-n călimară

de parcă au rămas fără destin

depun numai rugină pe statuie

şi surpă sfântul soclu cu ovaţii,

iar ierburile calcă peste ţară

de-o vreme copleşite cu pelin

*

şi numai clipa leneş îşi desface

cuprinsul ei de patimă şi dor

pe cerul încă doldora de stele

şi de căderi neaşteptate-n mit,

iar buciumul originilor zace

în alte adormiri sub Tricolor,

sub aripa instinctelor rebele

şi-n scufundări depline-n asfinţit

 *

şi-atunci speranţa tot mai des aruncă

poverile pribege în abis

şi nu rămâne urmă prin cetate

de trecere firavă de urmaşi,

iar buciumul încheagă o poruncă

voievodală uneori în vis,

pe când mulţimea încă mai străbate

aceeaşi cale, însă fără paşi