a | Dragusanul.ro

a

ANDREASFALVA

Sat întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” , ceangăii urmând să se ocupe cu legumicultura şi cu creşterea vitelor, ambele ocupaţii fiind valorificate pe celebra piaţă rădăuţeană.
Ceangăii din Andreasfalva, „sau satul lui Andraş” , şi-au întemeiat prima şcoală, încă din 1848.
În 1890, după ce mulţi colonişti emigraseră, între anii 1880-1890, în Ungaria, fiind colonizaţi în mlaştinile de la vărsarea Tisei (Cisleithania), secuii din Andreasfalva, 360 la număr, îl aveau ca primar pe Kelemen ISTVAN, iar ca învăţător pe Carol DOHI.
Biserica ortodoxă din Frătăuţii Vechi (Andreasfalva), construită între anii 1877-1880, dar dată în folosinţă în 1883, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, a fost slujită de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873 şi paroh din 1884, de preotul cooperator Michail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876, angajat în 1906.
Învăţământul, la Frătăuţii Vechi (Andreasfalva), se desfăşura, în limba germană, cu 3 clase, din anul 1800, iar în limba română, cu 5 clase, din 1858, existând, din 1894, şi o şcoală-filială, cu o clasă .
Încet-încet şi într-o desăvârşită tăcere, satul secuilor dispare, ultimii etnici de dincolo de Carpaţi integrându-se, pentru totdeauna, în obştile cele mari ale Frătăuţilor şi chiar a Măneuţilor.

ARBORE

Istoria satului Arbore este legată, pentru totdeauna, de numele nefericitului Portar de Suceava, Luca Arbure.
Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497), când s-au întors craiul (polonez Albert) de la Suceava şi s-au apucat de cale. Ci nu s-au întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului… Ştefan vodă… au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi” . Cel care s-ar fi ocupat de „săciuirea” pădurii pare să fi fost Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu” .
Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana, cumpără, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ… un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat… pentru trei sute cincizeci de zloţi tătăreşti”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca… pentru trei sute şi treizeci de zloţi tătăreşti” , urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.
După moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când pe tronul Moldovei a urcat tovarăşul tinereţilor lui Luca Arbure, Bogdan, care urma „întru totul pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi” , Portarul Sucevei s-a înţeles bine cu noul domn, dar, în cele din urmă, „Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 (1517), aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făcia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi deci, cu mare cinste l-au îngropat în mănăstire, în Putna” .
Şi cu fiul lui Bogdan, Ştefăniţă, ajuns în scaunul domnesc la vârsta de doar 9 anişori, Luca Arbure, care, într-un anume fel, îşi asumase un rol patern, s-a înţeles bine, vreme de vreo cinci ani, purtând, alături de Petrea Cărăbăţ, o parte dintre primele războaie ale tânărului domnitor, dar, începând cu ziua de 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fuge în Polonia, bănuielile lui Ştefăniţă, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie, se transformă în certitudini pentru nepotul lui Ştefan cel Mare, şi, drept consecinţă, câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…
Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arbure, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman” .
În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure sfârşesc sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, scapă cu viaţă, iar moşiile părinteşti le moştenesc, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea, păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure.
Cum nu a avut copii, fiind „rudă stearpă”, Ana a cedat o parte din moşii surorilor şi nepoţilor ei, în vremea Movileştilor, iar altele au fost înstrăinate ulterior.
În 20 martie 1589, uricul, scris în slavonă (sârbesc), al lui Ieremie Movilă, face un scurt istoric al satului şi al moşiei („satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, şi cu biserică de piatră şi cu case de piatră, şi cu pomete şi cu slatine, şi cu izvoare cu peşti, cu tot venitul”), pe care moştenitorii lui Luca Arbure, „credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, şi nepoata Sohiicăi, şi Nastasiei şi Stancăi, şi Maricăi şi a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, şi fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava”, le schimbă pe Stănileşti-Hotin şi pe „500 ughi roşii înaintea întregului sfat”, satul lui Luca Arbure devenind proprietatea mitropolitului Gheorghe Movilă şi, ulterior, prin danie, proprietatea mănăstirii Suceviţa.
În uric se spune că moşia se moşteneşte „din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moşul lor, panul Luca Arbure, de la Ştefan cel Bătrân voievod, şi din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan şi de la alt Ştefan voievod, şi din ispisocul de împărţeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărţit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătuşe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătuşă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat şi l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni şi ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină şi moşie deosebită despre alte rude ale ei” .
Din 3 octombrie 1614, satul aparţine mănăstirii Solca, din voinţa ctitorului, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, care începuse şi construise mănăstirea Solca până în 13 martie 1615, când a sfinţit-o, înzestrând-o cu sate şi moşii încă din 3 octombrie 1614, după ce au „pierit în hiclenie” Vasile Stroici şi „alţi pribegi” care „s-au sculat… asupra domniei mele”. Ba chiar şi satul Solca, pe vatra căruia îşi va construi mănăstirea, şi l-a însuşit motivând „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână” .
Între anii 1758-1776, se aşează pe proprietatea mănăstirii Solca, numită Arbore, preotul Mihai ALEXOVICI din Abrud, Ioan CÂNEPĂ, plugar din Coplean, Gavril LUPU, plugar din Borla, Ion MIHULEAC, plugar din Budeşti, Ion TRUNCHINEC, plugar din Sălecia, şi Dumitru POP din Chintelnic.
În 1775, satele Solca şi Arbore, din Ocolul Vicovilor, aveau 4 popi şi 68 ţărani de ţărani, conform evidenţelor generalului Spleny.
În 1776, satul Arbore avea 72 de gospodării, iar în 1784, 225, fiind, pentru acele vremuri, un sat mare şi important.
În 1787, câteva familii de colonişti germani din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, se aşează la Arbore (Deutsch-Arbora).
Biserica din Arbore, ctitorie a lui Luca Arbure, pârcălab de Suceava, construită după anul 1500, era slujită, în 1843, când populaţia comunei număra 2.563 creştini ortodocşi, de preotul Ioan BALMOŞ, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când populaţia ortodoxă a comunei sporise la 4.052 persoane, paroh era Ştefan ISOPESCUL, iar preot cooperator, George POPESCU. Altarul bisericii era slujit, în 1907, de parohul Teodosie ILIUŢ, născut în 1840, preot din 1865, paroh din 1869, espozit din 1880, de preotul cooperator Vasile MIRONOVICI, născut în 1860, preot din 1888, şi de cantorul Isidor BEUCA, născut în 1854.
Învăţământul în comuna Arbore s-a desfăşurat, cu 6 clase, din 1819, o şcoală germană cu 5 clase fiind deschisă în 1901 .
În 1890, Arbore avea 4.896 locuitori, păstoriţi de parohii Teodosie Iliuţ şi Constantin Tarnavschi, de învăţătorul Matei Sahlean şi de cantorul Isidor Beuca-Costineanu. Primar al comunei era, de ani buni, Teodor Irimescu.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu al lui Zaharia BULIGA, agricultor din Arborea”, menţionează, printre familiile satului, pe: Trifon PAHOMI, Georgi BRAESCU, George a lui Teodor GRECU, Grigori CIBUC, Gavril MACSIM, Ioan TEPERCIUC, Toader IRIMESCU, Isidor BEUCA, Ferdinand COSMANEC, Toader al lui Nichita MACSIM, Ioan MACSIM, Georgi IRIMESCU, Georgi a TITIENI, Ilie IACOTA (JACOTĂ), Samoil GROSARIU, Precob LIAHU, Ştefan HODINESCU, Ioan CUPSEHANU, Pavel LUPU, Toader BULIGA a CIOGOLI, Simion TEPERCIUC, Ioan al ILIESI, Mihalachi CÂMPANU, Ciori MITRIUC, Axenti TEPERCIUC, Constantin MACSIM, Georgi a ILIESI, Ştefan SCRIPCARIU, Niculaiu PAHOMI, Pavel SOBOLESCHI, Petrea NISTOR, Vasile LUPU, Vasile PAHOMI, Vasile TEPERCIUC, Ignatie BULIGA şi Vasile MACSIM .
O altă colectă, pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „dl paroch Teodosiu ILIUŢ din Arbora”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Toader IRIMESCU, Trifan PAHOMI, Vasile PAHOMI, Miron PAHOMI, Vasile T. PAHOMI, Ştefan PAHOMI, George BRĂESCU, Nicolai PAHOMI, evreul Chaim ZWECKER şi Mihai alui George alui Toader IRIMESCU .
Cabinetul de lectură „Lumina” din Arbore se va înfiinţa în 1896, în casa cantorului Isidor Beuca-Costineanu, cu 88 membri, 48 de cărţi, un abonament la gazetă şi un capital de 26 florini şi 62 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci săteşti era preotul Teodosie Iliuţ, secondat de vicepreşedintele Vasile Mironovici şi de secretarul Nicolae Buliga.
Banca populară Raiffeisen s-a înfiinţat în 12 februarie 1902, sub direcţiunea lui Trifan Pahomi, cu Nicolai Buliga preşedinte şi cu Isidor Beuca-Costineanu vicepreşedinte, membrii direcţiei de control fiind George a lui Ion Hrincescu şi vistiernicul însoţirii, Vasile Mironovici.
În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin „Arburea”, în ceas târziu, de noapte întunecoasă, „aici sunt lumini în multe case, dar nu lumini de lampă atârnată, ci lumini de policandre cu cinci ramuri. Spre acele case luminate se urcă cete de oameni negri în caftane, cu brâie lungi şi cizme, cu feţe prelungi albe supt căciuli de blană de vulpe. Ei stau în loc şi se uită foarte caraghios la trăsura care trece. Iar jos, în vale, e o căsuţă care străluceşte toată şi din care, unul câte unul, se strecoară cei cu căciuli blănite cu vulpe. E havra: Evreii au intrat în sărbători în satul lui Arbure Hatmanul, care atârnă de ei” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eugenia MEDVIGHI (soţia învăţătorului superior Simion Medvighi, 38 ani în 1908) din Arbore.
Conform hărţii etnografice, din 1910, în Arbore trăiau doar români şi germani, în proporţie de 9 la 1, dar harta lui Iancu Nistor nu exclude prezenţa evreilor în satul Portarului de Suceava, în cadrul micii colonii germane.
Ctitorul bisericii şi a satului, Luca Arbure, „s-a serbat, cu toată evlavia şi toate onorurile”, pentru prima dată, în 17 august 1924, când s-au comemorat 400 de ani de la moartea lui Luca Arbure. „Încă de dimineaţă, a început a se scurge pe drumurile şi potecile ce înconjoară frumosul sat, care poartă numele fericitului său întemeietor, mulţime de popor şi intelectuali din împrejurime… După sosirea domnului Ministru Ion Nistor, iniţiatorul acestei serbări… s-a oficiat prohodul pentru odihna şi liniştea sufletului lui Luca Arbore de către IPSS Ipolit, Episcopul Rădăuţilor, şi înaltul cler ce-l înconjura, în asistenţa înalţilor demnitari civili şi militari şi a tot ce Bucovina are mai de seamă” .
La Arbure s-au născut autorul de manuale şcolare Gherasim BULIGA (12 iulie 1849), conferenţiarul universitar Octavian D. MUNTEANU (16 decembrie 1905), doctorul în ştiinţe Aurel MUNTEANU (14 august 1908), pictorul naiv Gheorghe COTLEŢ (13 octombrie 1932), poetul de limbă ucraineană Stelian GRUIA (16 aprilie 1933) şi graficianul Teodor HRIB (1 ianuarie 1946).

ARGEL

Înfiinţat în 1776, pe valea pârâului Argel, cu 97 de familii de colonişti galiţieni, satul s-a numit, iniţial, Ruşii Moldoviţei şi se învecina, în 1785, cu Putna, cu Straja, cu Sadova, cu Fundu Moldovei, cu Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi cu Frumosu.
În 1843, când „Ardzel”, numit şi „Russ Moldowitza”, dar şi „Czumerna”, în evidenţele metropolitane, avea 1.412 locuitori, paroh era Manolie MATIASCHEWICZ. În 1876, când satul avea 2.240 locuitori, paroh era Vasile COCÂRLĂ. Altarul bisericii era slujit, în 1907, şi de parohul Teofilact BOCANCEA, născut în 1846, preot din 1873, paroh din 1876, espozit din 1900, şi de preotul Ioan BERARIU, născut în 1881, preot din 1906, şi de cantorul Dimitrie MOLDOVAN, născut în 1881.
Învăţământul, la Ruşii Moldoviţei, funcţiona, cu 4 clase, din 1872, iar în Argel, cu o clasă, din 1899 .
Biserica din Ruşii Moldoviţei a fost sfinţită, Duminică, 8/20 Septembrie 1896, de arhimandritul şi vicarul general Vladimir de Repta, întâmpinat de „o mulţime de huţani călări, în pitorescul şi frumosul lor costum, împuşcând din pistoale şi strigând necontenit „Hura!”. Lângă biserica cea nouă din Ruşii Moldoviţei era ridicat un portal frumos. La acest portal îl primi pe I.P.C. Sa epitropia bisericească cu pâine şi cu sare, oferindu-i doi colaci mari şi frumoşi şi cu huşte de sare. Asemenea, îl aşteptară şi Evreii din loc, cu Tora lor” .


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *