a plecat; și nu mai cântă

*

colbul fiecărui veac

tropotește sub copite

și-n înalt străbunii tac

când în stele amorțite

aprind focuri, focuri, focuri

luminând prin galaxii

cu sălbaticele jocuri

din poemele târzii,

*

căci și ultimul ce știe

să-i asculte, să-i audă

cum petrec  în veșnicie

și din lacrima lor udă

să dureze un copac

la o margine de vreme,

unde stâlpii se prefac

fără veste în poeme,

*

a simțit icoana ninsă,

iar sub aura-i înfrântă

el, din lumea necuprinsă,

a plecat; și nu mai cântă