„48 Airs Nationaux Roumains”, toate din Bucovina!

Karol Mikuli – din „Kurier Galicyjski”

*

Mare bătaie de cap mi-au mai dat, în ultima vreme, cele „48 Airs Nationaux Roumains”, din care găsisem, în urmă cu vreo zece ani, doar 20, împreună cu două prelucrări de folclor românesc „Alla Rumena nr. I” şi „Alla Rumena nr. II”, toate cuprinse în coperta caietului al treilea, în suplimentul revistei „Muzica”, nr. 2/1958. Când, în noiembrie 2016, am găsit toate cele patru caiete, nedatate, dar integrale, şi cu precizarea finală „Quarante huit airs nationaux roumains 1848 – 54”, am înţeles că ele au fost lucrate, unul câte unul, între anii 1848-1854, dar publicate în 1852 – 1854, şi nu în 1863, cum indică multe surse româneşti, deşi n-ar fi de mirare dacă, în 1863, ar fi apărut toate cele 4 caiete, într-o singură copertă, dar încă nu am putut da de ea.

*

*

Confuziile pornesc, totuşi, de la una dintre sursele cele mai credibile, Vasile Alecsandri, saluta, în 1855, apariţia operei, printr-o recenzie plină de ambiguităţi, dar justificabilă nu doar de tentaţia unionistă a poetului, ci şi de conştientizarea unităţii spiritualităţii româneşti din cele trei imperii, pe care o presimţea, în 1848, când întreba retoric: „Cine a văzut o horă veselă, învârtindu-se pe iarbă, la umbra unui stejar, sau danţul vestit al căluşarilor, sau munteneasca, sau voiniceasca, şi s-a putut opri cu sânge rece, în faţa acelor veselii ale poporului, atât de vii, atât de caracteristice? Şi, mai cu seamă, care Român nu şi-a dorit patria cu lacrimi, când a fost în străinătate, şi care nu se simte pătruns de o jale tainică şi nesfârşită, când aude buciumul şi doinele de la munte? (Românii şi poesia lor, în Prosă, 1876). Reţineţi, vă rog, cuvintele „buciumul şi doinele de la munte”.

*

Confuzia promovată de Alecsandri, prin afirmaţia că, „în voiajul său, ce l-a făcut, la 1850, în provinciile noastre, Dl Şarl Mikuli, deşi deprins din copilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, şi a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării”, sugerând că abia după aceea, Mikuli, „cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine”[1], se bazează pe inexactităţi dibaci mânuite.

*

În primul rând, Karol, fiul negustorului armean Iacob Axanian din Moldova, care, după stabilirea la Cernăuţi, şi-a luat numele, care va fi înnobilat, Jacob von Mikuli, s-a născut la Cernăuţi, unde a şi copilărit, în cartierul armenesc, pe strada Bethoven, în apropierea bisericii catolice şi a Filarmonicii, stradă care a ars în 1857, incendiul fiind imortalizat, într-o acuarelă, de Franz Xaver Knapp.

*

*

Karol Mikuli a studiat la gimnaziul cernăuţean, iar în 1839, a plecat la Viena, unde a studiat medicina, până în 1844, apoi a plecat la Paris, unde a fost elevul lui Chopin, până în 1947, timp în care s-a împrietenit cu George Sand şi Franz Liszt, care, spre sfârşitul lunii mai 1847, a sosit la Cernăuţi şi, după două zile de mondenităţi, inclusiv o vizită la Cernauca, în noaptea de 24/25 mai, unde a şi cântat pentru boieri şi, apoi, l-a ascultat uluit pe Nicolae Picu, reproducându-i la vioară, fără greşeală şi doar în baza „memoriei auzului”, o complicată compoziţie pianistică, a concertat la pian în sala hotelului „Moldova”, din vecinătatea bisericii ortodoxe Sf. Parascheva. Nu există dovezi ci Liszt ar fi venit la Cernăuţi, în mai 1847, împreună cu Mikuli, dar cum tânărul armean din Bucovina tocmai îşi încheiase studiile la Paris, este de presupus că Mikuli l-a însoţit, pentru a-l promova în societate cu sprijinul prietenilor săi, fraţii Hurmuzachi, prin intermediul cărora îl cunoscuse pe „secretarul” lor particular, tânărul gimnazist la teologie, Iraclie Porumbescu, în vara anului 1847, când deja era profesor de pian în Cernăuţi, elevii şi elevele sale fiind odrasle de-ale elitei locale.

*

Nu există dovezi că Mikuli l-ar fi cunoscut pe Alecsandri[2], în vara anului 1848[3], când revoluţionarii moldoveni şi-au găsit adăpost la Hurmuzăcheşti, dar două mărturii, cea a lui Iraclie Porumbescu („iar eu culesei, cât am mai fost student, în feerii, cântece poporale şi, ferindu-mă cu toată sfinţenia a schimba, a corecta sau adăuga la cele ce şi cum le auzii, le trimisei lui Vasile Alecsandri”[4]), cumulată cu cea a lui Liviu Rusu („Iraclie Porumbescu a cules în anul 1847 pentru Vasile Alecsandri cân­tece şi poezii populare, Carol Mikuli a notat şi armonizat 48 de arii naţionale”[5]), converg spre o informaţie deja probată, deşi nu din 1847, ci trei ani mai târziu, adică 1850, Karol Mikuli era angajat de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi (Sturdza), pentru „punerea în note”[6] a melodiilor naţionale româneşti favorite. Anul este întărit ca datare a colaborării cu surorile Hurmuzachi şi prin faptul că, tot în 1850, când Mihail Zotta începuse colectările publice pentru înfiinţarea unei biblioteci publice la Cernăuţi, Mikuli a donat 1.030 florini, obţinuţi prin două concerte, la Cernăuţi[7], în iarna anilor 1850-1851.

*

Karol Mikuli[8] concertase, începând din 1847 şi avea s-o facă până în 1858, când va pleca la Lvov, în Franţa, Austria, România şi Polonia. La Lvov, a înfiinţat Societatea Galiţiană de Muzică şi a fost directorul Conservatorului, până în 1888, când a înfiinţat, împreună cu soţia sa, prima şcoală particulară de pian; i-a avut studenţi pe Moriz Rosenthal,Raoul Koczalski, Aleksander Michałowski, Jaroslaw Zieliński, Raul Koczalski şi Kornelia Parnas. În 1889, a fost decorat cu Ordinul „Crucea Cavalerilor”, de către împăratul Franz Jodeph I.

*

Primele trei caiete cu cântece naţionale româneşti din Bucovina, „36 de cântece naţionale din cele mai frumoase”, erau gata în 5 octombrie 1851 şi pregătite pentru a fi trimise la Lvov[9], dar cum la Lvov nu existau condiţii bune pentru tipărirea unor astfel de lucrări (şi Alecsandri încercase cu „Hora Unirii”, pe muzică de Mikuli, prin Alecu Hurmuzachi, dar fără succes), s-a apelat la tipografia „Léopol” din Viena, primele trei caiete fiind, deci, tipărite în anul 1852.

*

în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit

*

Cele 4 caiete cu câte Douze airs nationaux roumains, finanţate de Catherine de Rolla, baroneasa Angelique de Mustazza, Pulcherie de Buchenthal, născută Kostin şi Elise de Stourdza, publicate la „Léopol”, cu distribuţie, în Viena, la H. W. Kallembach, în Paris, la G. Flaxland, în Cernăuţi, la H. Pardini şi la E. Winiarz, şi în Iaşi, la D. Bereznicki, în Kiev, la A. Koripinski, şi în Varşovia, la M. Glücksberg, conţin numai şi numai cântece româneşti din Bucovina, adunate, în principal, de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi, de la Moş Niculai Picu „vechiul amic, ultimul lăutar Niculai”[10].

*

Înşelat de incoerenţa voită a recenziei lui Alecsandri („Dl Şarl Mikuli… cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării. Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine”), am apelat la primul lui volum cu poezie populară publicat de Alecsandri şi am ignorat informaţia lui Iraclie Porumbescu, cum că Alecsandri a publicat trei dintre cântecele pe care i le-a trimis, dar fără menţionarea culegătorului, şi m-am mai lăsat, încă o dată, păcălit de bardul de la Mirceşti, care specifica faptul că „Doinele de la I-XXXIII sunt din Moldova” (şi ce altceva a fost Bucovina?), iar „acele de la numărul XXXIII, până la numărul LVI, sunt din Valahia”[11], şi am… cedat „Lunca ţipă, lunca zbiară” şi „Sub poală de codru verde” lăutarilor ieşeni, iar „Pasăre galbenă”, lăutarilor bucureşteni. Dar toate cele 48 de cântece româneşti, transcrise pentru pian de Karol Mikuli sunt româneşti din Bucovina, primele trei caiete conţinând piese culese de surorile Hurmuzachi, de la Nicolae Picu, dar scrise pe note de Mikuli, iar ultimul caiet, piese adunate de celebrul compozitor, în „feeriile de vară” petrecute în „munţii huţăneşti”, la Şipot, în casa prietenului său, parohul Iraclie Porumbescu.

*

În 1831, un călător străin scria: „În străfundurile munţilor Carpaţi, mai zac îngropate multe pietre preţioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc şi se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, aşteptând cu dor clipa în care va ieşi, şi pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra şi florile (…). Ţiganii, aceşti copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hinduşilor, ai căror urmaşi bântuie pretutindeni… se găsesc şi aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusinţă neobişnuită şi simţire. Numele unor Anghel, Gheorghe şi Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul şi un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuş. Dacă muzica şi poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele naţiuni, dar şi la toate naţiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenţia cuvenită şi acestor sunete ale naturii”[12].

*

Istoria etnografică a românilor nu pomeneşte numele staroştilor de tarafuri Anghel, Gheorghe şi Suceava, dar, cu siguranţă, Suceava este, de fapt „vestitul Pletosu din Suceavă”, cum îl menţiona Iraclie Porumbescu pe Vasile Pletosu, cel care, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn şi un clarinet”[13]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”. Prin ei, apoi prin Niculai Picu, prin Grigori Vindereu din Suceava şi Alecu Lupaşco din Cernăuţi, melodiile noastre vechi s-au păstrat până în arcuşurile sfărâmate, odată cu cântecele, de obuzele primului măcel planetar, pe care le-au mânuit cu sufletele Alexandru al lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, Anton Turcu din Suceava, Ion Bidirel din Stupca, Foca Cobzari din Bălăceana şi tot aşa mai departe, pe sub colbul de pe tălpile nepăsătoare ale românilor bucovineni… Chiar nu aude nimeni cum picură de unsuros sudoare bundiţelor cu prim bogat de dihor peste colbul care ne spulberă, căci, vorba unor versuri pe care le ştiu de la legendara Sofia Vicoveanca, numai „glodu-mi ştie sufletul, / că-i croit ca ţipătul”.