1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (II) | Dragusanul.ro

1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (II)

Hotelul „Lemberg” din Cernăuţi, unde a fost arestată faimoasa bandă poloneză de traficanţi internaţionali. Banda capturase două fete, care au putut cunoaşte…

Hotelul „Lemberg” din Cernăuţi, unde a fost arestată faimoasa bandă poloneză de traficanţi internaţionali. Banda capturase două fete, care au putut cunoaşte…

*

Înnoptase. La lumina felinarelor, Cernăuţii, oraş pe care îl cunoscusem, cu doisprezece ani în urmă, atât de murdar şi atât de plângător, îşi arăta, cu oarecare cochetărie, silueta zveltă. Caii birjarului urcau anevoie poala dealului dinspre gară, presărată cu acele cartiere despre care auzisem atâtea povestiri în legătură cu traficul de femei. Sunt cartierele în care se refugiază drojdia societăţii, pestriţa interlopă lume, care adăposteşte, atât de intim, pe traficanţii de femei şi pe numeroşii lor complici. În mersul legănat al trăsurii, apar, ici şi colo, firme luminoase, al căror neoane îmi evocă nume de cârciumi, baruri sau cafenele de dubioasă şi, în orice caz, de tristă celebritate. Le-am auzit doar, de atâtea ori, în tren, de la tovarăşii mei de drum.

*

Birjarul pare ca mi-a înţeles gândul, de aceea mână încet caii. Aşa, pot vedea destul de limpede, la lumina felinarelor, umbrele „păsărilor de noapte”, care şi-au făcut apariţia. Umbrele se mişcă sfios, cu mlădieri feline, în căutarea muşteriilor, care se îndreaptă spre cârciumi. În pieptul dealului, luminile sunt mai intense. De aici, începe o altă lume, o altă viaţă: „păsările de noapte” maschează, cu mai multă şiretenie, trista lor profesiune, printre trecătorii neştiutori de păcatele trotuarului; localurile sunt mai puţin tenebroase, atmosfera, alta decât aceea care apasă atât de greu cartierele din vale.

*

Noaptea, la Cernăuţi: birjarul misterios

Noaptea, la Cernăuţi: birjarul misterios

PAJURA NEAGRĂ. Restaurantul „Pajura Neagră”. Local select, cu muzică bună, chelneri cuviincioşi şi mâncare mediocră. Pe cât se pare, publicul preferă muzica, de vreme ce majoritatea consumatorilor mai mult ascultă, decât mănâncă. Mesele sunt arhipline. De-abia găsesc loc. Întâmplarea face ca doi prieteni cernăuţeni să-mi ofere ospitalitate la masa lor. Unul, gazetar, plecat, de multă vreme, din Bucureşti, pare entuziasmat de proiectul meu, de a scrie un reportaj despre traficanţii de carne vie şi, mai ales, de a începe cu Cernăuţii, oraş care şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate în asemenea materie.

*

După miezul nopţii, o spovedanie

După miezul nopţii, o spovedanie

– Aşadar, este adevărat că Cernăuţii deţin recordul?

– Nu ştiu dacă este oraşul care bate recordul. Ceea ce ştiu însă sigur e faptul că această capitală a Bucovinei a fost un centru principal al acestui trafic, că în lucrările internaţionale, care se ocupă cu această problemă, este citat ca punct de operaţii şi de tranzit al principalelor bande naţionale şi internaţionale; astăzi sunt o sumă de traficanţi identificaţi, unii milionari şi mari proprietari, care sfidează viaţa de muncă şi de nevoi a celor săraci… Iată unul, domnul de la masa vecină, care fumează tacticos ţigara de foi… Este faimosul Ch., al cărui frate, ca şi un văr al său, s-a ilustrat prin loviturile comerţului de carne vie. Vărul său, astăzi în America, după cum vei putea afla, în cursul investigaţiilor dumitale, este regele traficanţilor de femei; un tip veros, cu 13 condamnări la activul său, care pretinde că e tâmplar, dar care, în realitate, este şeful unei periculoase bande, cu întinse ramificaţii în ţară şi în străinătate. Organizaţia posedă case de toleranţă la Bombay şi Rio de Janeiro, unde, anual, exportă zeci de victime…

*

– Autorităţile îi cunosc?

– Cum să nu-i cunoască! Fişele lor sunt destul de precise, iar dosarele lor, destul de voluminoase.

– Atunci, de ce nu-i arestează sau nu-i expulzează?

– Ca să-i aresteze, trebuie să-i prindă, din nou, asupra faptelor. Iar ca să-i expulzeze, trebuie să fie străini. Din nefericire, autorităţile nu pot face nici una, nici alta, mulţumindu-se să-i numere printre cei puşi sub observaţie, aşa numiţii suspecţi… Dar ei sunt atât de abili, încât pot sta nesupăraţi de nimeni, ronţăind milioanele agonisite dintr-o atât de murdară meserie.

Pepi Hoffer, o victimă a neguţătorilor de femei, a cărei viaţă este un adevărat roman.

Pepi Hoffer, o victimă a neguţătorilor de femei, a cărei viaţă este un adevărat roman.

*

Chelnerul, care ne-a adus, pe o elegantă tavă, un splendid ciolan de vită la cuptor, întrerupe, o clipă, şirul povestirii. Privesc chipul domnului cu ţigara de foi, milionarul traficant de femei, cu o atât de bogată fişă în cazierele poliţiei, care afectează o supremă indiferenţă faţă de toţi şi o nesfârşită linişte sufletească… Un tip de bandit pomădat mieros, care ştie să se strecoare în lumea bună. Trăsături vulgare, de proxenet parvenit, căruia, din nefericire, nimeni nu îndrăzneşte să-i rupă masca… Meditează, plimbându-şi privirea de pasăre rapace prin rotocoalele fumului de ţigară, atât de ieftin plătit cu viaţa atâtor nenorocite, pe care le-a vândut ca pe nişte simple vite… Cine ştie, gândurile îi zboară departe, peste ocean, în casele de perdiţie, unde victimele, cu preţul trupurilor lor ciuruite de boală, agonisesc arginţii spurcaţi…

*

Celălalt prieten, la curent cu operaţiunile principalilor traficanţi, îmi completează informaţiile:

– Mai târziu, după miezul nopţii, când vei începe vizita prin localurile pe care le frecventează aceşti traficanţi, vei putea vedea că tovarăşii elegantului domn cu ţigara de foi, de aci, sunt oameni care, ceva mai modeşti, se mulţumesc cu viaţa mocirloasă a tavernelor şi speluncilor din vale. Sunt spărgătorii, hoţii de buzunare, apaşii, proxeneţii, mijlocitorii, o întreagă lume de complici, care sunt adevăraţii operatori, care lucrează din ordinul şefilor… Vei face, curând, cunoştinţă cu această lume, dacă, într-adevăr, ai curajul să vizitezi speluncile.

*

– Tocmai pentru acest motiv am şi venit la Cernăuţi. Altfel, m-aş fi mulţumit să scriu reportajul după notele şi informaţiile pe care le aveam la Bucureşti…

– În asemenea materie, adăugă colegul meu cernăuţean, nu realizezi nimic, dacă nu faci investigaţii proprii, oricare ar fi riscul.

*

Se făcuse târziu. „Pajura Neagră” se golise. Doar la o masă vecină, un grup, minoritar în faţa halbelor pline, mai disputa încă, în nemţeşte, o controversă politică. Prietenii mei, extrem de amabili, se oferiră să mă însoţească în mica incursiune nocturnă, întocmind ad-hoc un itinerariu destul de interesant. Pornirăm la drum, însoţiţi de reporterul fotograf, nedespărţit în asemenea ocazii, Ştefan Ignat.

*

La Wartenberg-Bar, într-o noapte: filajul câtorva suspecţi şi mărturia câtorva informatoare.

La Wartenberg-Bar, într-o noapte: filajul câtorva suspecţi şi mărturia câtorva informatoare.

*

ÎN SPELUNCA PITICULUI. În cartierul gării, pe care-l văzusem, cu câteva ceasuri mai devreme, din caleaşca cu care urcam dealul, spre oraş, sunt o sumă de localuri de o îndoielnică reputaţie, frecventate, în majoritate, de proxeneţi, traficanţi, spărgători, puşcăriaşi, femei de moravuri uşoare. Sunt, ce e drept, şi oameni cumsecade, care se abat pe la aceste localuri şi care servesc, în general, consumaţie ieftină şi bună. Dar marea majoritate o formează acea drojdie suspectă a societăţii cernăuţene, din mijlocul căreia poliţia recrutează pe toţi delicvenţii.

*

Iată-ne în faţa unui local cu înfăţişare plângătoare, cu geamurile murdare, cu pereţii afumaţi. Este spelunca „Piticului”, atât de cunoscută în lumea suspecţilor şi a răufăcătorilor. O „pasăre de noapte” roteşte în jurul intrării. Probabil aşteaptă sau păzeşte ceva.

– De regulă, îmi explică prietenul gazetar, acestea sunt… aparatele de semnalizare pentru cei urmăriţi de poliţie… Vei vedea, în curând, mişcarea…

*

Într-adevăr, după ce femeia se convinse că ne îndreptăm spre „Pitic”, bătu în geam. Din speluncă, ţâşni ca o săgeată un individ mărunţel, cu chip de apaş, care o rupse de fugă… Femeia se depărtă, apoi, încetişor, ca şi când nu se întâmplase nimic.

– Ai văzut? Era, desigur, un borfaş urmărit de poliţie…

*

În speluncă, semi-întunericul becurilor arunca lumina lor plângătoare peste mescioarele populate cu tipi şi tipese, de cele mai bizare speţe. Un aer acru, muiat în miros de alcool şi fum de ţigară, împrumuta atmosferei acel specific al tavernelor care adăpostesc drojdia trotuarelor. Lângă, noi, la o sobiţă de gătit, care serveşte şi la încălzitul localului, sta, zgribulită de frig, o femeie. Este Morusia, decana „păsărilor de noapte”, care se încălzeşte şi care, singura dintre toate clientele speluncii, are acest drept. La un pahar cu vin, reluăm discuţia, întreruptă la „Pajura Neagră” (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 52, 24 decembrie 1935, pp. 6, 7).