1929: Paradisul românesc din Bucovina (I)

Berhomet pe Siret

„Valea şi regiunea Siretului, către obârşia lui: De la gara Hliboca, cu trenul sau cu trăsura, pe valea superioară a Siretului, trecând prin oraşului Flondoreni, fost Storojineţ, se ajunge la Berhomete, sat mare şi frumos, aproape târguşor, cu vreo 8.000 locuitori, între care foarte mulţi evrei, aşezat la poalele munţilor. De la Berhomete, cu trenul forestier – se poate merge şi cu trăsura pe şoseluţă – în sus, pe frumoasa vale a Siretului superior, acum mărginită de frumoase şiruri de munţi, împăduriţi cu fag şi brad, foarte asemănătoare cu valea Argeşului, între cetatea lui Radu Vodă şi Cumpăna, şi cu valea Sabaşei. După 25 km de drum, ajung la satul Şipote sau Bursucău, aşezat pe un platou de terase, într-o frumoasa expansiune a văii, aşternută cu fâneaţă şi păşune.

După cum Jiul, Oltul, Buzăul, Trotuşul şi Bistriţa Mare ne-au adus nouă, celor din România Mică şi liberă, mai bine de 1.000 ani, dragostea, suspinele şi lacrimile de durere şi umilinţă, precum şi dorul de eliberare şi unire ale fraţilor bănăţeni, ardeleni şi mara­mureşeni, de sub nedreapta şi tiranica stăpânire maghiară de tristă memorie, tot astfel Siretul, cu Suceava şi Moldova, ne-au adus, timp de 151 de ani, dragostea, lacrimile de suferinţă şi dorul de eliberare şi unire ale fraţilor bucovineni, căzuţi pradă nedreptei şi umilitoarei stăpâniri austriece, dispărută, odată cu cea ungurească şi pentru vecie, de pe meleagurile noastre strămoşeşti !

Siretul izvorăşte mai sus de Şipote, de sub muntele Zezeu, din locul numit Suha Varşic, şi curge limpede, frumos, susurând şi şer­puind printre brazi, arini şi răchite. Spre apus de Şipote, munţii, îmbrăcaţi exclusiv cu bătrâni codri de brad, se înalţă în forme rotunde, frumoase şi armonioase, în toată măreţia şi splendoarea lor, deschizând văi strâmte şi adânci, prin fundul cărora curg mici pârâiaşe cristaline, afluenţi ai Siretului, ca şi cum frumosul şi iubitul râu ar avea mai multe izvoare. E frumoasă, măreaţă şi splen­didă această privelişte a munţilor Frunca Stângă, Ciuchilca, Vauţen (?) Şurdiu, Pleaşa, Măgura, Zezeu, Lungul, Rotundul, Ciomirna, Lişniţa, Tomnaticul, Bucova şi Marerca, ce se leagă între ei, profilându-se pe albastra bolta cerească, de la stânga, la dreapta. De pe vârful Măgurei, înalt de 1.500 m, cel mai înalt şi mai majestos dintre toţi, privind peste culmi şi peste codrii verzi, se vede, prin atmosfera albăstruie-violetă şi transparentă, întreaga regiune colinară şi de şes a Bucovinei, precum şi Cernăuţul. De la Şipote, urmând cu trăsura ori călare, în sus, pe drumul spre valea Siretului – pe care o părăseşte aproape de obârşia lui – ridicând şi apoi scoborând munţi, în aspră serpentină, prin vastele şi frumoasele păduri de brad, se poate trece în valea superioară a Sucevei, la Seletin. La nord e oraşele Rădăiţi, Siret şi localitatea Hliboca, în valea Prutului, se găseşte oraşul Cernăuţi, centrul cultural şi economic al Bucovinei, aşezat pe un teren uşor reliefat, în care se remarcă Palatul administrativ, frumoasa grădină publică, biserica catedrală şi, mai cu seamă, palatul-reşedinţă mitropolitană, demn de toată admiraţiunea noastră. Toate clădinle acestui frumos palat sunt zidite în cărămidă aparentă, cu ornamentaţiuni şi ciubuce de ceramică şi acoperite cu teracotă. Biserica, cu plafoanele şi cupola în sculpturi şi frescă de mare artă, are o prea bună acustică. În interiorul palatului se remarcă sala de şedinţe, paraclisul şi, cu deosebire, sala sinodală, care este toată în marmoră, cu sculpturi artistice şi având pe pereţi, pictate în ulei, următoarele splendide tablouri: 1). Sinodul I ecumenic din Niceea, prezidat de împăratul Constantin cel Mare, în anul 325 d. H.; 2). Trimiterea, de către Iisus Hristos, a apostolilor în toata lumea, pentru vestirea evangheliei; 3). Împăratului Constantin cel Mare i se arată pe cer semnul crucii, în care va învinge; 4). Adu­cerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou, de la Cetatea Albă, la Suceava; 5). Condamnarea confesiunii lui Ciril Lucariş, la Sinodul din Iaşi, în anul 1641; 6) Jurământul de credinţă al bucovinenilor, după răpirea Bucovinei şi alipirea ei la Austria, în anul 1175! (12 octombrie 1777 – n. n.). Acest tablou constituie, astăzi, după 10 ani de la unire, o ruşine naţio­nală, pe care cei în drept şi, în special, I. P. S. Mitropolitul Bu­covinei, au datoria s-o şteargă fără întârziere, înlocuind tabloul cu un altul, care să reprezinte marele şi gloriosul act al unirii şi realipirii scumpei provincii româneşti la ţara mamă, sub gloriosul rege Ferdinand I, în anul 1918! (barbarismul generalului, care viza distrugerea unei opere şi, totodată, a unei mărturii, trebuie trecut cu vederea – n. n.); 7) Proclamarea mi­tropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei, în biserica catedrală din Cernăuţi, şi instalarea mitropolitului Teofil, în anul 1784; 8). Creştinarea locuitorilor din Dacia; 9). Înfiinţarea mitropoliei Moldovei şi Sucevei, sub voievodul Alexandru cel Bun; 10). Înfiinţarea epicopiei Rădăuţilor, tot sub Alexandru cel Bun; 11). Arătarea, de către Ştefan cel Mare, a locului pe care trebuia să se zidească biserica mânăstirii Putna.

În sala de şedinţe, se află portretele în ulei şi în mărime naturală, ale celor 5 mitropoliţi ai Bucovinei, îmbrăcaţi în odăjdii, cel din urmă fiind mitropolitul Vladimir de Repta. Frumosul parc. Din dosul palatului, completează admirabil frumuseţea reşedinţei motropolitane din Cernăuţi.

Plec din Cernăuţi cu trenul – se poate merge şi cu trăsura –prin satul şi gara Grigore Ghica Vodă (rebotezări specifice neinspiratei perioade de „românizare”, pe care autorul-general o reprezintă exponenţial – n. n.), spre apus, pe valea Prutului, până aproape de Văşcăuţi şi, apoi,  pe valea Ceremuşului, afluent drept al Prutului, care, în parte, constituie frontiera dintre România şi Polonia, şi ajung la orăşelul Vijniţa, admirând, în drum, trecerea plutelor în jos, pe apa limpede şi verzuie a Prutului, a cărui luncă se aseamănă, pe aici, foarte mult cu a Siretului în Mol­dova. Frumoasa şosea, mai cu seamă pe valea Ceremuşului, este plantată, pe ambele laturi, cu pomi roditori: cireşi, vişini, pruni, meri şi peri.

Orăşelul Vijniţa, aşezat pe dreapta Ceremuşului, în fata satului polonez Cuti, de pe stânga pârâului, la poalele fru­moşilor munţi, frământaţi şi acoperiţi cu păduri de fag şi de brad, are o situaţiune dintre cele mai simpatice, cu climă dulce şi aer plăcut, de care se bucură însă numai evreii galiţieni, care locuiesc, în masă compactă, şi acest mic şi nenorocit orăşel, în care te crezi ca în Palestina! Apropiindu-mă de Vijniţa, mi se părea că mă apropii de Călimăneşti, venind dinspre Râmnicu Vâlcea, atât e de mare asemănarea ca natură şi pitoresc; dar, odată ajuns, crudă şi dureroasă decepţiune!… În orăşel, văd mulţi ţărani, veniţi de prin satele mai apropiate, care se cred ruteni, vorbind ruteneşte, dar cu figura, privirea şi portul curat româneşti. Bărbaţii, cu iţari albi de pânză, strâmţi, lungi şi încreţiţi jos, cu cămeşile încreţite, purtate în afară şi încinşi cu chimire de piele, mai înguste decât ale maramureşenilor, cu ledunci de lână de culoare în general roşie, frumos ţesute şi lucrate, cu pălării negre şi mici în bordură, iarna purtând căciuli, cojoace şi sumane. Femeile şi fetele, mai toate îmbrobodite, poartă catrinţe ca în Moldova, iarna cojoace. Numai garniturile cămeşilor, atât la bărbaţi, cât şi la femei, se deosebesc de ale românilor bucovineni. Sunt, fără îndoială, românii bucovi­neni ai lui Ştefan cel Mare, rutenizaţi sub perfida stăpânire aus­triacă. Statul nostru are sacra datorie de a lua măsuri ca această populaţiune înstrăinată să revină la matca ei românească, mai cu seamă că este de religie ortodoxă.

De la Vijniţa, pe o frumoasă şosea, ce ridică dealul, cu direcţiunea sud-est, străbătând un vast platou, acoperit cu fâneţe şi culturi, apoi o frumoasă pădure de brad amestecat cu fag, prin care se trece, ridicând şi scoborând, într-o uşoară serpentină, se ajunge, după un parcurs de 20 km, la Berhomete, în valea superioară a Siretului. Defilând pe acest frumos drum, prin faţa ultimilor ramificaţiuni ale munţilor de pe dreapta Ceremuşului, mi se părea că merg pe drumul de la Turnu Severin, la Curtea de Argeş, sau pe acel de la Piatra Neamţ şi mănăstirea Neamţ, prin Băltateşti.

În dimineaţa unei frumoase zile de septembrie, părăsind Vijniţa, iar, pentru un moment, şi apa Ceremuşului, mă îndrept, cu trăsura, în sus, pe strâmta, frumoasa şi pitoreasca vale a pârâia­şului Vijnita, afluent drept al Ceremuşului, ce curge printre coas­tele înalte şi frumos împădurite cu fag şi cu brad ale munţilor Ceremuşului, care fac parte din sistemul Carpaţilor Păduroşi, întinşi pe stânga lui. Traversez Vijnicioara, sat lung, ce se întinde pe apă, în sus, a cărui parte nordică constituie o foarte modestă, dar drăguţă şi simpatică staţiune climatică pentru lumea din apropiere. Ieşind din acest sat, şoseaua părăseşte apa Vijnicioarei, aproape de obârşia ei, o ia la dreapta şi ridică, prin pădure, într-o foarte aspră serpantină, muntele Nincici, din vârful căruia se descoperă, la vreo 2 km spre apus, iarăşi splendida şi încântătoarea privelişte a Ceremuşului, îndoindu-se pe la poalele frumoşilor munţi, înveşmântaţi, în mare parte, cu frumoase păduri de fag, amestecat cu brad şi mesteacăn. De aici, şoseaua scoboară, tot prin pădure, într-o serpentină încă şi mai aspră, în satul Răstoace, de pe malul drept al Ceremuşului, care, pe aici, constituie încă frontiera între România şi Polonia. Regiunea este foarte populată de veveriţe. De la Vijnicioara, până aici, am întâlnit cinci, traversând drumul, cocoţându-se prin crengile arborilor, pe care se leagănă, sărind de pe una, pe alta şi chiar dintr-un copac în altul. Valea Ceremuşului, lăguţă şi populată, este foarte frumoasă şi plină de pitoresc, apa limpede-verzuie, cu reflexe solare de argint şi diamant, şerpuind repede printre arini, plopi şi răchite, pe patu-i prundos. Pe malul sâng al Ceremuşului, întins şi pe poalele muntelui, se vede lucind, în raze de soare, frumosul sat polonez Bila Beresca. Este un peisaj de toată frumuseţea. Urmând mereu pe malul drept al Ceremuşului, şoseaua traversează, pe rând, frumoasele sate Răstoace, Pătrăşeni şi Marinişeni, de unde trece imediat în satul Gura Putilei, situat la confluenţa Ceremuşului cu afluentul său drept, Putila, ce izborăşte din vârful Lucava. De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, pre­cum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îm­brăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la preţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş!

Dimineaţa, pe o vreme splendidă, plec, cu trăsura, mai departe, din Seletin, spre satul Fundul Moldovei. După un parcurs de 9 km, ridicând, pe şosea, în sus, pe strâmta şi frumoasa vale superioară a Sucevei, printre şirurile de munţi nu prea înalţi şi mai puţin despăduriţi, ajung în frumosul sat Şipotele Sucevei, situat la confluenţa celor două mici pârâiaşe, care formează, de aici, în jos, cursul Sucevei; cel dinspre apus, izvorând de sub muntele Tomnaticul, înalt de 1567 m, numit Cubilioara, iar cel dinspre răsărit, izvorând cam de sub muntele Lucinei, înalt de 1597 m., numit Isvor. Satul este, în mare parte, locuit de huţani. Chiar în momentul sosirii mele acolo, întâlnesc o huţană voinică, frumoasă şi bogată, bine şi curat îmbrăcată în costumul ei naţional, care, mi s-a spus, ţinuse, până atunci, trei bărbaţi… gonind bărbăteşte, perfect aşezată în şea, dreaptă şi cu privirea mândră, pe un mare şi frumos cal, într-un trap săltat, ce putea face gelos pe orice bărbat dintre cei mai buni călăreţi.

Din Şipotele Sucevei, urmând pe pârâiaşul Isvor în sus, dau în cătunul Izvor, întins de-a lungul apei, cu casele foarte răspândite pe vale şi pe dealuri. În dreapta şi în stânga şoselei şi a pârâului, păşune şi fâneţe cosite, pline de flori violete de brânduşe, semn de toamnă lungă şi frumoasă, aşa cum de fapt a şi fost. Trecând şi de cătunul Isvor, las munţii Papaica şi Rebenul spre răsărit, părăsesc şi pârâul Isvorul, aproape de obârşia lui, ridic dealul, pe o mică şi uşoară serpentină, şi trec, prin „pasul Isvorul” sau „Plaiul Moldovei”, din valea superioară a Sucevei, în valea superioară a râului Moldova, şi chiar pe la izvorul lui, la satul Moldova-Suliţa, după ce, mai întâi, de pe culmea dealului, admir, spre apus, frumoşii munţi Lucina şi Ţapul, cei mai înalţi şi mai măreţi din această regiune, iar spre răsărit, munţii mai puţin înalţi ai râului Moldova. Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împă­durit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Tra­versez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad, ajung la marele şi frumosul sat Fundul Moldovei. Satul este întins pe o lungime de vreo 15 kn, pe marginile apei Moldovei, bucurându-se de un remarcabil pitoresc şi de o climă foarte dulce şi plăcută, ceea ce-l face propriu şi ca staţiune climatică, fiind, mai cu seamă, capul liniei ferate ce vine dinspre Vatra Rornei şi dinspre Câmpulungul Bucovinei. În general, drumul de la Vijniţa, la Fundul Moldovei, are vreo sută de kilometri. Între Seletin şi Fundul Moldovei sunt 50 km, iar drumul este foarte frumos şi plăcut, străbătând de-a lungul apelor vii, limpezi şi murmurătoare, o regiune muntoasă dintre cele mai frumoase, mai pitoreşti şi mai variate“[1].

1899: Berhometh am Sereth; Ruthene

[1] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330