1923: Suceava, cetatea Voievozilor | Dragusanul.ro

1923: Suceava, cetatea Voievozilor

Cetatea, spre Suceava

Cetatea, spre Suceava

*

Am lăsat trenul la Iţcani, graniţă veche între Austria şi Moldova. Spre Suceava mă duce un birjar evreu, cu cai slabi, amărâţi. E cald peste măsură şi mă învăluie nori de prav. Uneori, când vine vânt de către dealuri, volbura duce norii de praf şi pot să văd, înainte, oraşul, cu turnuri multe de biserici şi cu ziduri vechi ruinate pe, altă muche. Sunt urmele cetăţii voievozilor moldoveni de demult. Ruine măreţe şi pline de graiuri străvechi.

Calea, pe care mă duce trăsura urcă, la deal, printre case hardughite cu evrei mulţi. Ba mi se pare că sunt numai evrei, rău îmbrăcaţi şi soioşi. Copii desculţi, răpănoşi, se joacă pe la porţi, iar în uşi răsar jupâni cu bărbi încâlcite. Sărăcia strigă din toate casele. Şi mai strigă urâte firme, cu limba românească schimonosită.

*

Suceava 1

*

Oraşul Suceava geme şi el de evrei. De evrei şi de avocaţi. Tot a treia-patra casă are unul, doi. Nicăieri, în ţară, n-am văzut atâtea firme de avocaţi ca în Suceava. Se vede că au din ce trăi. Una însă nu ştiu: trăiesc ei pe spatele gospodarilor români, din satele din jur, ori pe spatele negustorilor evrei din oraş? Cine ar pute a să ne-o spună? E adevărat că Suceava are un mare tribunal, în laturea căruia am văzut, peste ziduri înalte, ferestre mărunte de temniţă. Poate că avocaţii cu nume străine se trudesc să mântuie pe nenorociţii de acolo. Ori să-i înfunde şi mai tare. Nu ştiu.

Mă desfac repede de asemenea gânduri şi urc spre ruinele cetăţii de pe deal. Cărarea mă poartă printre brazi tineri, care par o oaste de şcolari sprinteni, silitori şi ei, ca şi mine, să ajungă, odată, pe culmea cu măriri trecute. Îmi răsar, deodată, în faţă, ziduri foarte înalte, cu piatra sură, golaşă. Ocolindu-le, ies în faţa porţilor, care nu mai au decât susţiorii din mari stânci cioplite. Apoi mă învârt, un ceas aproape, printre ziduri dărâmate, prin şanţuri adânci, mute, care sunt însă atât de grăitoare în mu­ţenia lor! Uite, colo, ruinele marelui turn, de lângă poartă, care păstrează încă urmele unei mici biserici, în care se va fi închinat, de atâtea ori, creştinul Domn Io Ştefan Voievod. Mai la vale sunt straşnice arcuituri de cerdac şi cămăruţe, care vor fi adăpostit pe căpitanii şi pe ostaşii unui Luca Arbore, de pildă. Mai la o parte, spre oraş, se ridică, pe coasta prăpăstioasă a văii Cacaina, temeliile rotunde ale turnului Neboisa. Trup nu mai are, decât piciorul oţelos, înfipt cu străşnicie în glia bogată. E un biet schelet, în care se cuibăresc, zgomotoase, vrăbiile.

*

Cetatea Sucevei

*

Urc pe un vârf de ţanc şi, lăsându-mi privirea să străbată spre valea întinsă a râului Suceava, caut să depăn firul întâmplărilor de demult, aşa precum ni-l povestesc hârtiile vechi.

Cetatea Sucevei merge, îndărăt, până la Voievozii Iurg Koriatovici (1373-1375) şi Petru Muşat (1375-1391), al treilea şi al patrulea dintre Domnii Moldovei. Ei au întărit, mai cu seamă, muchea de deal, pe care au locuit, poate, şi vechii legionari ai Romei. Însă cetate cu străluciri şi cu tărie mare pentru războaie a făcut, din Suceava, numai Ştefan cel Mare (1457-1504), care îşi avea rosturile statornic aici. Sub domnia lui, a văzut Suceava oastea cumplită a vicleanului Albert al Poloniei (1497), care a bătut, trei săptămâni în şir, zidurile grele ale cetăţii, fără să le poată clinti. Şi avea tunuri mari acest Albert ticălos; unul nu putea fi urnit din loc decât de 40 de cai, iar celălalt, de 50. Şi Suceava nu s-a plecat, ci polonul a trebuit să-şi întoarcă oştile spre casă, ca să le piardă de iznoavă în codrii Cosminului. Polonii au tras, atunci, în juguri, ca vitele, şi pe urmele plugăriei lor a răsărit vestita Dumbravă Roşie. Aşa ştia Ştefan cel Mare să umilească trufia vrăjmaşilor săi.

*

Cetatea 1

O mare ruşine păţiseră, sub zidurile cetăţii de la Suceava, chiar şi groaznicii turci, care, la 1476, căutau să cuprindă cetatea, conduşi de însuşi Sultanul Mohamed  al  III-lea. Dar ceea ce izbutise el să facă la Valea Albă, zdrobind pe Ştefan, n-a putut să facă la Suceava. Vestitul Sultan a plecat ca un nemernic de sub Suceava, ale cărei ziduri nu s-au înspăimântat nici de dânsul.

Mai târziu, urmând voievozi moi la braţe, Suceava cade, într-un rând, pradă osmanlâilor. Sub Petru Rareş, în întâia domnie (1527-1538), o atacă Soliman şi preafrumoasa cetate a Sucevei se supuse turcilor „şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă”, spune un bătrân cronicar. Vremuri mai bune o ridică, iarăşi, la glorie şi moldovenii o ţin tot neînfrântă, ca înainte.

*

Sub Despot Vodă (1561-1563), Suceava e bătută de hatmanul Tomşa, doritul ţării şi al norodului. Grecul Despot, care luase scaunul Moldovei cu viclenii şi cu tertipuri, îşi pierde capul, sub zidurile Sucevei, pocnit în creştet de buzduganul Tomşii. El, Despot, împlântase, mai înainte, sabia în căpitanul său secui, Petru Devai, iar la urmă a căzut însuşi jertfă minciunilor sale.

Prin Suceava a trecut ca o furtună şi Mihai Viteazul (600), însă pe scurtă vreme, căci, pierzându-şi capul la Turda, se pierde şi Suceava în mâinile duşmanilor săi.

*

Mai mare zarvă a fost, la Suceava, în anul 1653, când Gheorghe Ştefan, Domnul Moldovei, a cărui carte de rugăciuni se păstrează în Biblioteca Centrală din Blaj, căuta să scoată din Suceava pe Doamna lui Vasile Lupul. Atunci au apărat-o cazacii iui Timuş, care apăra e soacră-sa. Cazacii s-au luptat vitejeşte, dar o sfărâmătură de tun ucise pe Timuş, bărbat urât al unei domniţe prea frumoase, dintre fete lui Lupul, şi Suceava căzu, cu Doamnă, cu tot, în mâinile lui Gheorghe Ştefan. Acesta avea nemţi la tunuri şi îi bătea foarte tare pe cazacii lui Timuş, „încât şi prin găuri îi nimerea”.

Apoi steaua Sucevei începe să apună. Unii Domni i-au mai dres zidurile, dar fiind un spin veşnic în ochii turcilor, la porunca lor, Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, la 1675, a umplut-o cu paie, cu lemne şi a ars-o. Ce n-a putut mistui focul a zdrobit praful de puşcă, pus sub ziduri şi sub turnuri. Aşa că, astăzi, Suceava e un morman de pietre, peste care fluieră vântul şi plutesc ulii, în zile senine. Austriecii (primarul Sucevei, Franz Ritter Des Loges – n. n.) au făcut parc, în jur, pentru plimbările orăşenilor, după ce un arhitect al lor (Karl Adolf Romstorfer – n. n.) a scormonit de printre ruine tot ceea ce se putea găsi (timp de un deceniu, pentru comemorarea, în 1904, a lui Ştefan cel Mare – n. n.), ca să se păstreze în muzee. Şi au ieşit, atunci, la iveală multe pietre cioplite frumos, arme şi unelte, comori pentru istorici.

*

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Încălzit de lumina soarelui, care se pleacă domol spre dealuri, ochii mi se închid şi mă fură visul. Clipele de faţă se topesc şi grăieşte nestingherit trecutul. În văzduh, pluteşte lin dangăt de clopote şi, în jurul meu, prind viaţă umbre de demult. În poarta cea mare, stau smirnă străjerii cei vechi, orheieni cu căciuli cât baniţele. În fruntea lor, oţelitul Pârcălab al cetăţii. Unul duce la buze un corn de bour şi sunetele de bucium fac să tresară zările, până spre Siret şi mai departe. Cetatea forfoteşte de boieri, cu săbii lungi şi cu mantale grele. Copii de casă, înşiraţi frumos, în faţa scării domneşti, se desfac pe două rânduri şi şoptesc înseninaţi: „Stăpânul!”. Pe scări largi, coboară Voivodul. Moşneag mărunt, cu mustaţa căruntă, cu haine numai fir de aur. Păşeşte greu. Rana de la Cetatea Albă, din tinereţe, tot îl mai doare, dar se ţine drept şi strânge, cu tărie, mănunchiul spadei. Se opreşte, o clipă, în cap de scară, şi îşi cuprinde, cu ochi bucuroşi, curtenii, care stau ca în faţa unui sfânt. Apoi face semn, cu mâna, şi grăieşte blând:

– Dă veste, pârcălabe, să toace la Mirăuţi, că purcedem Ia închinare!

*

Cornul sună prelung, pătrunzător, o rugăciune şi, în curând, îi răspunde toaca, pe dealul din faţă, la Mitropolie. Voivodul îşi face semnul crucii şi, alături de dânsul, Curtea toată . Apoi, se deschide poarta de la Neboisa, spre gârlă, şi Ştefan Voievod păşeşte rar, pe podal ce leagă, ca în poveştile minunate, Mirăuţii de Cetate. Puntea de piele se leagănă uşor, sub pasul Voievodului şi al câtorva curteni mai mari, iar jos, în vale şi pe coaste, norodul priveşte, cu capul descoperit, cum flutură vântul haina şi pletele cărunte ale moşneagului Domn creştin. Priveşte şi strigă:

– La mulţi ani, Măria Ta, Ştefane!

*

B88 A

*

Ostaşii şi greul curţii se avântă pe cai, să ajungă, peste vale, pe Domn. Duduie tălpile de stejar ale porţilor. Şi se sperie şoimii de pe vârful turnurilor.

La Mirăuţi, trag clopotele cele mari. Mitropolitul îmbracă odăjdiile cele de praznic şi aprinde smirnă în cădelniţe. Voievodul intră în ctitoria lui Petru Muşat, Ia închinare… E soare mult în văzduh. E pace şi fericire în ţară; Domnul îngenunche în faţa altarului. Moldova-i tare, Moldova-i nebiruită!…

Clopotele sună, iarăşi. De astă dată, nu mai e vis. Îmi trec mâna peste gene şi mă îndrept şi eu, cu sufletul plin de amintiri, spre biserica Mirăuţilor, din faţă. Mă turbură o clipă gălăgia copiilor, care pasc gâşte, jos, la gârlă, dar Mirăuţii (reconstruită de acelaşi Romstorfer, după ce fusese transformată în cocină pentru porci – n. n.), cu strălucirea ei, mă înalţă, iarăşi, în lumea de frumos vis a trecutului. / A. Melin (Unirea Poporului, Anul V, Nr. 30, duminică 5 august 1923).


Comments are closed