1916: Plecarea clopotelor

Coruptă cu privilegii și cu bunăstare, ierarhia ortodoxă din Transilvania și din Bucovina era tranșant împotriva șansei istorice a unirii tuturor românilor sub o singură flamură statală. Ce-i drept, nici românii ardeleni și bucovineni de fiecare zi nu se prea sinchiseau de dorul „sărăciei românești”, cum îi spunea un student bucovinean, în trenul spre expoziția de la Iași, din 1912, lui Ion Grămadă („Cu sărăntocii ăștia vreți dumneavoastră să ne unim, domnule profesor?”), dar ierarhia bisericească, având și privilegiul menținerii gazetei ei, fără nici o cenzură (doar i se cunoștea „credința față de tron”) și cu hârtia de tipar asigurată, în condițiile unei crize europene în domeniu, milita activ pentru austriacism și nicidecum pentru Întregirea Neamului. Și pentru că înseamnă un adevăr dosit sub preșul istoriei, antiromânismul ortodoxiei, care avea să triumfe prin „alegerea” lui Elie Miron Cristea drept primul Patriarh al României, trebuie scos la iveală, odată și odată. O să-mi fac timp pentru a aduna și prezenta mărturiile, pentru că pe minciună nu se poate dura nimic sau, cum zicea Augustin, în „Civitas Dei”, „nu poate exista credință adevărată acolo unde încetează adevărul”.

*

„Sălişte, în 15/28 Aug. 1916.

Demontarea clopotelor, coborârea lor din turnurile bisericilor şi predarea pentru scopurile armatei şi ale războiului va fi fost însoţită pretutindeni de scene mişcătoare, de jalea inimilor îndurerate, de perdeaua de lacrimi a ochilor întunecaţi şi de suspinele năduşite ale privitorilor mâhniţi.

În unele sate, pe cât am putut ştirici, s-au întâmplat chiar scene dureroase de porniri potrivnice din partea poporului contra preoţilor, pe care îi învinuiau că şi-au dat învoirea să fie luate clopotele, fără a întreba dacă se învoieşte şi poporul întreg. Unde s-au luat clopotele cele mai vechi, oamenii ziceau, că acestea să rămână, fiindcă au fost aşezate de preoţi cucenici, cu sute de ani mai înainte, şi au putere a risipi norii aducători de furtuni.

În comuna Sălişte s-au luat clopotele vineri, în 12/25 August. De la trei biserici gr.-or. române, dintre 8 clopote, s-au luat 5, astfel că au rămas numai 3: câte un clopot la fiecare biserică. Soldaţi încredinţaţi cu demontarea sosiseră încă de joi seara în comună. Atât joi seara, cât şi vineri dis de dimineaţă au mai sunat, o dată, toate clopotele într-un glas atât de armonios şi mişcător, încât nu va fi rămas ochi care să nu lăcrămeze, în clipa când a simţit că se desparte de aceste clopote ca de nişte vechi şi buni prietini.

De la toate bisericile clopotele au fost aduse în curtea şcolii. Cele mai vechi, fiind vărsate din material foarte trainic, deşi au fost aruncate din turnurile înalte jos, pe piatră, nu s-au spart, ci au rămas întregi, iar unul mai mare, neîncăpând pe fereastra turnului, a fost spart în turn.

Când întreg materialul celor 5 clopote era aşezat pe un car, înainte de a ieşi din cimitir, băiatul protopresbiterului nostru, Semproniu T. I. Lupaș, elev în clasa a III-a elementară, a declamat acestea versuri ocazionale, compuse de însuşi părintele său:

Adio clopotelor!

Plecaţi şi voi, sfinţite clopote bătrâne,

În lupta mare pentru tron şi ţară!

Izvor de lacrimi – atâta ne rămâne,

Să uşurăm plângând a inimii povară.

Din turnurile-nalte când coboară

Arama voastră veche, grea şi sfântă,

Poporu-ntreg adânc se înfioară

Şi gândul creştinesc se înspăimântă…

În zile de lumină şi serbare

Voi ne-aţi vestit a Domnului tărie,

Chemându-ne la rugă şi-nchinare,