1914: Întâia zi de război | Dragusanul.ro

1914: Întâia zi de război

Rotunda bei Kirlibaba, 1914

 

„Vestea notei trimise monarhiei noastre de Serbia ne-a surprins în Cernăuţi. În ziua aceea, către orele 9, pe când ne aşezam la cină în restaurantul Palatului National al românilor cernăuteni, un băiat de la un oarecare ziar împarte primul „Sonder-Ausgabe”, cu ştirea care ni se părea de necrezut. Într-o societate de ofiţeri, la masa vecină, un colonel vorbea domol, însă fața-i serioasă trăda gravitatea discuţiei. În acelaş moment, o ordonanţă, salutând, îi întinde cartea de înmânare. Ofiţerii de la masă se îndreaptă de mijloc, pe scaune. Un moment, în sală e o tăcere solemnă, toţi înţeleg parcă… Iar cei de la masa colonelului îşi aţintesc privirile pe hârtia despăturită. Către orele zece, amicii noştri ne conduc pe terasa cafenelei „Kaiser”, unde, fiind sâmbătă, toţi fiii şi fiicele „neamului ales” îşi făcuseră apariţia, pentru ca să se entuziasmeze de amănuntele transmise telefonic, la fiecare jumătate de oră. Astfel, noi abia mai găsirăm loc la o mescioară, în colţul cel mai depărtat de muzică. Peste o oră, observăm mulţimea agitându-se, iar înaintea cafenelei, deputatul Schtraucher rosti o vorbire patriotică, după care muzica intonează „Imnul austriac” şi „Prinz Eugen”, apoi imnurile puterilor aliate. În timpul acesta, studenţii, cu insigne din societăţile „Hasmonea” şi „Hebronia”, ridică oratorul pe umeri. În decursul unei ore, publicul s-a ridicat de şase ori de pe scaune, la cântarea „Imnului”, aplaudând frenetic.

Tinerii soţi Hortensia şi Octavian Goga

 

Luni, în 27 Iulie 1914, dimineaţa, la orele 10, pleacă din Cernăuţi primii rezervişti, doi ofiţeri români, la Pola. Deja în aceeaş zi, pe linia ferată care duce spre Dorna erau înşiraţi, la oarecare distanţe, „landsturm”-ări în portul lor românesc, cu o bandă negru-galben la braţul stâng al mânii. Spre marea noastră surprindere, la intrarea trenului în gara Hadic, de pe peron o damă face un gest de recunoaştere. În momentul următor, trenul se opreşte şi, înaintea noastră, stă doamna Goga, soţia iubitului nostru poet. Întâlnirea neaşteptată a creat o situaţie de duioşie pentru toţi trei (persoana a treia e soţia mea). Doamna Goga fusese în Bucovina la sora ei Mina[1]) şi aştepta acceleratul de la Iţcani, cu care avea să plece spre îndepărtatul Apus. Câteva cuvinte schimbate în grabă şi un adio. La toate gările era mare agitaţie. Primul care se cobora din tren, la fiecare gară, era un comisar civil. Cel dintâi lucru al lui era o schimbare de câteva cuvinte cu şeful. În Dorna, lumea de la băi, care nu putuse pleca deja luni, era, marţi, dimineaţa, gata de plecare. Automobilul cel mare al „Fondului religionar”, pus în circulaţie, prima dată, anul acesta, între Dorna şi Bistriţa, pentru sezonul băilor, era şi în ziua aceea arhiplin cu cei care plecau spre Ungaria.

*

În patru ore, suntem în Bistriţa, unde tocmai se făcea concentrarea Regimentului 63 grăniceresc. Sălile de aşteptare şi coridoarele erau pline cu rezervişti, care aveau să plece spre Cluj, dar erau mulţi şi dintre cei cari îi petrecuseră. Aproape întreagă Bistriţa, împreună cu muzica militară, în frunte, ieşise întru întâmpinarea celor de pe Câmpie. Notez că grănicerii de pe Bârgău deja în ziua precedentă fuseseră chemaţi, iar năsăudenii şi codnenii ne aşteptau cei mai mulţi în Beclean, spre a pleca unii la Gherla, iar alţii mai departe.

 

Cu o mare întârziere, trenul tixit soseşte gâfâind, muzica intonează „Imnul” şi „Deşteaptă-te Române”, iar cei care se dau jos sunt comandaţi, în şiruri de patru, apoi în sunetele marşului „Astăzi cu bucurie”[2], mulţimea românaşilor în opinci se pune în mişcare spre cazarmă, unde aveau să fie îmbrăcaţi. Peste o jumătate de oră, plecarăm. I se rupea omului inima, la vederea scenelor de despărţire.

*

La Dej, în mulţimea imensă, deodată observ o îmbulzeală. Uitându-mă pe fereastra vagonului, văd, la mijloc, un biet român gesticulând indignat. Era, adică, omul nostru „în coraje”, i-am prins ultimele-i cuvinte: „…dacă nu mă lasă, atunci mă întorc acasă”. Aflu de la alții că rezervistul se urcase în vagon clasa I, de unde fu expediat. Atunci doi jandarmi, însă nu erau de cei de la alegeri şi adunări poporale, se apropie de „cel cu pricina” şi, într-un mod deosebit, îl conduc la vagonul lui, făcându-i loc cu multă prevenire.

*

Un caz semnificativ e cel întâmplat la gara din Apahida, unde se încrucişează multe trenuri, cum s-a nimerit şi la trecerea noastră. Pe o ploaie torenţială, trenurile întruna soseau şi plecau, toate tixite cu flăcăi şi rezervişti români. Unii urcau, alţii coborau, în multe vagoane erau şi cântece. Dar într-un apartament al vagonului nostru, prin râsul său, un locotenent ne atrage deodată atenţiunea. În trenul de alăturea, adică, un biet rezervist setos, în urma straşnicului năduf care stăpânea în după-amiaza aceea atmosfera, şi neavând sărmanul, ca Peneş Curcanul, „ulciorul cu apă de sub stâncă” pentru ca să-şi stângă pojarul său de dor şi jalea lui adâncă, se foloseşte de ocaziunea dată de Dumnezeu: îşi face, din palmele adunate –obiceiul românului, pahar, din care soarbe cu lăcomie apa ce curgea de pe acoperişul uleios. Se înţelege, cazul plebeic (!) dete ocaziune aristocraticului ofiţer la manifestarea de mai sus pentru seamănul lui de rang inferior.

 

Privind în neştire pe fereastra vagonului meu, eu eram cu totul absorbit de melodia unei doine din fluier, al cărei refren pătrunzător străbătea prin păreţii vagoanelor ce mă despărţeau de cel ce-şi spunea năcazul prin cavalul ciobănesc.

 

Între impresiile adânc întipărite, amintesc şi întâlnirea acceleratului de Braşov. În legănarea personalului de seară, obosit de lunga călătorie, aţipesc. Din toropeala asta, într-o gară mai mică, deodată mă trezeşte zgomotul răsboinic al braşoveanului care se opreşte brusc. Ca într-un caleidoscop se frământau pe dinaintea ochilor mei mulţimea nesfârşită a vagoanelor, ocupate (în) partea cea mai mare de dame – cele mai multe, soţii tinere de-ale ofiţerilor, îngrijaţi de evenimentele viitorului, se grăbeau a le pune în siguranţă. Cei mai mulţi le trimiteau şi numai puţini aveau fericirea de un „Urlaub”, ca să le poată însoţi până la părinţii sau rudele din Viena sau alte oraşe din Vest.

 

În răstimpul de aşteptare, la Teiuş, am văzut atâta amestecătură de porturi româneşti, evident că orăşelul acesta stă în centrul Ardealului. I-am văzut, pâlcuri, pâlcuri, pe dârzii moţi, drepţi ca brazii, sosind de la Abrud, împreună cu cei de pe valea Ampoiului, apoi pe grănicerii Năsăudului, întâlnindu-se cu mărginenii de la Sibiu, îndreptându-se fiecare spre sediul regimentului său. Căci ieşiseră cu toţii, şi cei din munţi, şi din văi, lăsând coasa în iarbă şi grâul pe mirişte”[3].

 

1914: Flűchtlinge aus der Bukowina am Elektrotrain

 

[1] Autoarea răspânditului album de broderii și țesăruri românești – nota ziarului „Românul”

[2] Poartă titlul de „Marșul lui Iancu” – nota ziarului „Românul”

[3] Felea, Dr. I., Impresii de călătorie, în Românul, Nr. 178, Anul IV, Arad, joi 14/27 august 1914, p. 4


Comments are closed