1912: O victimă a pedagogiei moderne | Dragusanul.ro

1912: O victimă a pedagogiei moderne

1 Suceava 3

*

Sărmana noastră Bucovină! Departe a ajuns! Vrei, odată, să iei condeiul în mână şi să scrii ceva din viaţa de aici, te pui şi scrii şi, apoi, dacă reciteşti ceea ce ai scris, deodată te trezeşti că din pană ţi-a ieşit o cronică scandaloasă. Numai de bine nu auzi.

În corespondenţele mele anterioare, am scris despre tâlhăriile democratice şi despre subjugarea totală a presei locale şi, astăzi, cu durere trebuie să tratez un capitol nou, şi anume să aduc o pildă de tot faină si frumoasă de pedagogie modernă, cum se îndeletniceşte ea la gimnaziul din Suceava.

*

Acest gimnaziu, până nu demult, a fost singurul gimnaziu românesc în toată Bucovina. La început, au servit la el profesori străini, care au prigonit, din gros, elementul românesc. După aceea, însă, fură, cu timpul, înlocuiţi de profesori români. Aceştia îşi dădeau, acum, toată silinţa să ridice mereu inteligenţa românească din ţară, crescând o generaţie nouă, care să fie contrabalanță pentru străinii ce au cucerit ţara. Da, aşa era pe atunci, când erau activi încă profesorii cei vechi, bunii bătrâni, care parte nu mai sunt în viaţă, parte, din cauza bătrâneţilor, au trebuit să se retragă, spre durerea elevilor. Cu retragerea acestor profesori s-a finit şi epoca pedagogiei vechi, al cărei caracter era creşterea serioasă, ştiinţifică şi morală, îmbinată cu dragoste părintească pentru elev. De acolo vine faptul că noi, foştii elevi ai acestor buni bătrâni, şi astăzi, cu iubire fiiască şi respect gândim la foştii noştri profesori şi ne simţim pururea ca şi când am fi, mai departe, învăţăceii acestor bărbaţi vrednici.

*

Astăzi e cu totul altfel. Au venit, vezi Doamne, pedagogi din lumea nouă, cu idei moderne, cu reforme peste reforme, una mai genială decât alta, dar, lucrul de căpetenie, creşterea inimii şi a caracterului, care se poate câştiga numai prin o purtare părintească faţă de elev, zic lucrul de căpetenie s-a uitat cu totul. Aşa pedagogii moderni au introdus, în Suceava, sportul, în cea mai extinsă măsură, încât în adevăr nu poţi pricepe de unde mai au vreme elevii să înveţe ceva din obiectele prescrise pentru învăţământul ordinar, după ce, ziulica întreagă, aleargă pe cele dealuri şi văi, ba cu „Rodel”, ba cu dracul, ba cu tatăl său. Aceste sporturi toate n-au satisfăcut postulatelor „pedagogiei moderne”, de aceea s-a născocit un sport mai cu coarne, anume tragerea la ţintă cu puşca de foc. Că acest sport este cu totul de prisos, la un institut de creştere, care produce aproape exclusiv numai teologi, jurişti, medicinişti şi filosofi, iar numai în parte minimală militari, la aceasta pedagogia modernă nu s-a gândit, ba nici nu s-a gândit nici măcar la aceea că elevii, la acest sport, se joacă nu numai cu puşca, ci şi cu viaţa. Nu o doresc, dar mă tem foarte că, peste scurt timp, se va întâmpla vreo nenorocire, şi apoi cine va răspunde?

*

Dar ce să vezi! Nici măcar acest sport destul de gogonat n-a putut să mulţumească „pedagogia modernă”! Deci, reprezentanţii acestei direcţii de creştere hipermodernă s-au pus pe gânduri şi au gândit, şi gândit, şi gândit, nu şagă, până ce celor două lumini dintre ei, profesorilor Burduhos şi Antonovici, le-a trăznit o idee nouă prin cap, o idee înaintea căreia Comenius, Pestalozi şi toţi pedagogii vestiţi din lume s-ar băga în pă­mânt de ruşine! Anume, amândoi pedagogii moderni, sus numiţi, s-au hotărât să pună capac reformelor şi să introducă, în gimnaziu… duelul! A fost mare discuţie şi ceartă, în corpul profesoral din Suceava, dar introducerea duelului n-a reuşit, se vede, pentru că, în acel corp didactic, se află încă prea mulţi pedagogi retrograzi, care le-au stricat hazul acestor doi pedagogi, smântânei pedagogiei moderne!

*

Dar gimnaziul din Suceava a căpătat, nu de mult, şi un catihet nou. Acesta, văzând atâta râvnă la pedagogia modernă, n-a putut să rămână şi el în urmă şi, deci, şi-a frământat lung creerii, ce să înceapă. Şi iată rezultatul acestei clociri: să se uniformizeze elevii gimnaziului din Suceava! Straie albastre, bumbi de aur, comanac englezesc sau turcesc – nu ştiu, e greu de cunoscut. Până acum, fiecare elev se purta îmbrăcat cum putea: majoritatea elevilor, fiind de la ţară, poartă haine româneşti ţărăneşti, ceea ce foarte mult uşurează părinţilor, adesea foarte săraci, să-şi trimită copiii la şcoală, deoarece hainele produse de industria casnică sunt, pe cât de trainice, pe atât de ieftine, ba pe ţărani aproape nu-i costă nimic. Acum, însă, era cât pe ce să se schimbe treaba, căci, introducându-se acea uniformă şugubeaţă, ţăranii ar fi fost nevoţi să se bage în datorii, de dragul catihetului, sau să nu trimită deloc copii la şcoală. Însă, mulţumită lui Dumnezeu, uniforma a păţit-o, ca şi duelul sus pomenit: astăzi mai poartă uniformă numai fiul catihetului şi… doi evrei!

*

Dar trebuie să mai amintesc încă un truc „pedagogic” memorabil. În despărţiturile româneşti, crescând numărul elevilor, pe zi ce merge, de la o vreme clasele trebuiră împărţite. La început, alfabetul servea ca normă pentru împărţire, aşa, bună-ooară, o despărţitură cuprindea elevii cu iniţialele numelui A-L, iar a doua, pe cei cu iniţialele M-Z. Acuma, însă, s-a introdus altă normă: împărţirea după feciori de domn şi feciori de ţăran. Cine a venit la această idee genială nu ştiu, atâta numai pot constata că începutul datează cam de atunci, de când catihetul din Suceava a devenit nobil de valea Uței!

*

Pe vremea mea, când studiam în Suceava, era cu totul altfel. Atunci nu ştiam ce era fecior de domn ori de ţăran. Eu însumi, ca fecior de ţăran, locuiam, în gazdă, la un loc cu un fecior de preot, care, în studiu, era cu doi ani înaintea mea. El era de la munte şi avea sprijin de acasă, eu eram de la ţară şi n-aveam nimic, deci trebuia să mă susţin cu lecţii. El nu avea nevoie de lecţii și, de aceea, lucra cu atât mai intens ale sale pentru şcoală. Seara, când mă vedea obosit de munca pentru pâinea zilnică şi înţelegea că trebuie să mai lucru și pentru şcoală, îndată se aşeza lângă mine şi, peste scurt timp, mă trezeam pregătit, pe mâine, pentru şcoală. Aşa, eu, feciorul de mojic, aveam instructor de casă gratuit pe un fecior pe popă! Dar de câte ori n-am mâncat din blidul lui, când întârziau părinţii să-mi aducă mâncarea de acasă! Astăzi, amândoi suntem persoane cu stare şi, deşi locuim în depărtare, fiecare cu grijile familiei sale, totuşi căutăm să ne întâlnim, măcar de vreo două ori pe an, ca să ne reamintim viaţa cea frumoasă, ce am dus-o, odinioară, fiind copii. Aşa era pe vremurile acelea şi, de aceea, nu e de mirare că, până astăzi, nimenea nu m-a putut îndupleca să mă asociez partidului democrat provizoriu, să nu fiu rău înţeles, căci, la noi, cuvântul „provizoriu” are două sensuri, şi anume: 1) provizoriu, adică nu definitiv, cum, bunăoară, este George Tofan, care va fi provizoriu în vecii vecilor, Amin!; 2) provizoriu, adică cel care ia provizii pentru toate, cum, bunăoară, corifeii democraţilor, Florea Lupu şi Aurel cavaler de Onciul, care, până acum, au luat provizii cu sutele de mii.

*

Până acum, am vorbit, aşa-zicând, de „paedagogia extra muros”, care, la drept zis, fiind numai o donquijoterie, n-ar cauza elevilor altă daună, decât numai că i-ar împiedica să se ocupe mai intens cu obiectele şcolare, pierzându-se timpul pe cele văi şi dealuri. Dar vine alt soi de pedagogie modernă, pe care voim să o numim „paedagogia intra muros”, şi aceasta este direct periculoasă, atât pentru elev, cât şi pentru profesor. Norma acestui soi de pedagogie este şicanarea până la sânge, şi în Suceava sunt, acuma, o mulţime de pedagogi, care sunt însufleţiţi pentru această metodă. Cel mai terorist dintre toţi este actual vestitul Mocrenschi. Acesta este abia de un semestru numit profesor la Suceava. Studiile şi le-a făcut în Cernăuţi, fiind membru „activ” şi „zelos” al societăţii bătăuşe „Bucovina”. Cu ciupiță roşie şi ţigla (Bratspieß) în mână, întru bătăi veșnice, beţii etc., nobilul Mocrenschi şi-a cultivat inima taman cum trebuie pentru metoda pedagogică teroristă. După ce a mai dăinuit, pe la unele gimnazii, cu groaza băeţilor, în fine a ajuns la Suceava, unde s-a excelat tocmai în 16 ianuarie 1912 stil nou, cu un efect pedagogic care va rămâne o pată de sânge neştearsă în istoria gimnaziului din Suceava. Iată ce a fost:

*

De când a venit Mocrenschi la Suceava, s-a pus pe şicanare sistematică, neîncetând nici măcar un moment. îndată la început se iscă o revoltă între flevi. aceasta însă fu suprimată, fără ca Mocrenschi în urma să-şi schimbe tactica. În preseară anului nou 1912, căzură chiar câteva împuşcături, prin fereastră, în locuinţa lui Mocrenschi, care, din norocire, rămase nevătămat. Însă Mocrenschi rămase tot Mocrenschi. Şicanele sale deveniră din ce în ce tot mai acute, până ce, în 16 ianuarie, se întâmplă catastrofa, şi anume aşa: între elevii din clasa a V-a, despărțitura română, era şi un elev, cu numele Vichenti Greciuc, un băiat sârguincios şi blând ca o copilă, după mărturia celorlalţi profesori ai săi. De acasă, era copil de ţăran, fiul unei văduve sărmane ca vai de ea. Băiatul era conştient că, odată, va trebui şi el să fie sprijnul mamei sale şi de aceea, se sârguia, din răsputeri, să ajungă la o bucăţică de pâine. Dar, trudă zadarnică!

*

Vine Mocrenschi şi iarăşi Mocrenschi! Se pune pedagogul, numaidecât, pe aceea, să rupă gâtul băiatului şi mi ţi-l şicanează, încontinuu, cu o consecvuenţă vrednică de un lucru mai bun. Băiatul, cu blândeţea lui, a răbdat toate şicanele, cugetând că se vor întoarce spre bine. Dar s-a înşelat. Semestrul este, acum, spre sfârşit şi Mocrenschi avea să-i dea ultima lovitură lui Vichenti Greciuc şi, aşa, să-i facă imposibil să urmeze mai departe studiile gimnaziale. Vezi Doamne, şi un vierme se zvârcoleşte, dacă îl calci, necum un om! Aşa şi băiatul, în fine, s-a revoltat! În ziua sus pemenită, Mocrenschi avea să-şi desvolte talentele pedagogice, în clasa a V-a, la ora dintre 12 și1, ora de matematică. Îndată, la începutul orei, elevul Vichenti Greciuc ceru permisiunea să iasă din clasă. Mocrenschi îi încuviinţă; iar băiatul ieşi şi se întoarse, chiar îndată, înapoi, cu o scrisoare închisă, neadresată, în mână. Această scrisoare o dădu lui Mocrenschi, zicând, că e de la profesorul V. M., şi stătu înaintea catedrei.

*

Pe când Mocrenschi deschidea scrisoarea, ca să o citească, Vichenti Greciuc scoase un revolver şi trase cinci focuri asupra lui Mocrenschi, care, uşor vulnerat, fugi în cancelaria directorului. Îndată după fuga profesorului, băiatul puse revolverul la tâmplă şi, cu ultimul glonte, îşi spulberă creierii. Se născu o mare panică în gimnaziu. Îndată veniră mai mulți medici şi orânduiră transportarea elevului la spital. Pe drum, către spital, muri Vichenti Greciuc. Se înţelege că această întâmplare produse o senzaţie grozavă. Simpatiile întregii lumi, aduse la expresie şi în ziarele locale, au fost şi sunt pe partea victimei. Dar martirul, nici după moarte, nu avu odihnă, ci şi acum urmară şicane, din partea direcţiunii. Anume, textul anunţului funebru al colegilor defunctului fu confiscat, supus unei cenzuri aspre şi redactat literal de cătră direcţiunea gimnazială. Îţi vine a crede că gimnaziul din Suceava este sfânta mămucă Rusia, iar directorul este ţarul, tătucul tuturor ruşilor pravoslavnici!

*

A doua şicană: rămăşiţele victimei aveau să fie transportate, pe strada principală, pe lângă Tribunal, ca să fie duse în locul natal al defunctului (Mitoc – n. n.), unde aveau să fie depuse spre odihna veșnică. Se adunară colegii răposatului şi o mulţime de popor, ca să privească la cortegiul funebru. Atunci, tătucul tuturor ruşilor pravoslavnici, temându-se ca sfânta mămucă Rusia să nu facă revoluţie, poate chiar cu bombe de dinamită, lucră într-acolo ca acel conduct funebru să ia, de la spital, alt drum, anume peste câmpuri, înconjurând orașul, şi aşa făcând un drum îndoit, până la locul natal al victimei. Şi aceasta s-a întâmplat în 18 ianuarie 1912, într-o zi când, la noi, temperatura arăta 20 grade Celsius! Întocmai, o temperatură muscălească! Oare n-am dreptate, dacă spun că ne aflăm în zodia muscalului?

*

Inspectorul şcolar român al ţării, imediat ce a aflat despre catastrofă, a plecat la Suceava şi a îndrumat o cercetare disciplinară severă, la care vor fi audiaţi atât profesorii, cât şi elevii. Ştiu bine că, la această ocazie, se vor descoperi lucruri destul de frumoase şi de încântătoare la gimnaziul din Suceava. Dar acuma este ocazia să se asaneze acele neajunsuri atât de funeste, care corup generaţii întregi. Pedagogi ca Mocrenschi trebuie, o dată pentru totdeauna, eliminaţi din corpurile didactice ale şcolilor noastre şi, de aceea, aşteptăm ca inspectorul ţării să procedeze cu rigoarea cuvenită la cercetarea disciplinară, iar consiliul şcolar al ţării îl va alunga peste hotare pe acel tiran blestemat, crescut în şcoala societăţii ultrademocrate studenţeşti „Bucovina”, care are, între membrii ei onorari, şi nişte tâlhari vrednici de puşcărie, cum e Florea Lupu şi Aurel cavaler de Onciul.

*

Acum, încă un cuvânt serios, către directorul gimnaziului din Suceava! Toată lumea ştie că acest gimnaziu odinioară a fost o mostră vrednică de imitat, sub conducerea mult regretatului director Ștefan de Repta. După retragerea sa, veni un director, drept că român bun, dar slăbănog, şi atunci începu anarhia. Acel director se retrase, după scurt timp, în urma bolii sale, şi era de aşteptat că noul director va restabili timpurile de aur, de sub Ștefan de Repta. Ţi-ai găsit! Astăzi e şi mai rău, decât sub directorul intermediar! Actualul director se teme şi de umbra sa. Dacă se întâmplă ceva în corpul didactic – şi acolo se întâmplă foarte multe ce n-ar trebui să se întâmple – directorul pe toate le muşamalizează, în loc să se străduiască pentru îndreptarea răului. El se teme că autorităţile superioare vor pune vina pe el, dacă va fi tras la răspundere vreunul dintre profesori. El crede că, atunci, autorităţile superioare îl vor ţine de un conducător rău, sub care se întâmplă neajunsuri, iar pe de altă parte, se teme de fiecare supleant, ca să nu-l denunţe cumva. De aceea, acea destrăbălare totală, la gimnazul din Suceava!

*

Ştiu că directorul va obiecta că acel gimnaziu, având cred că vreo 24 de clase, este, aşa zicând, un gimnaziu triplu şi, de aceea, conducerea sa cere o muncă uriaşă. Bine! Însă, dacă cineva nu se simte apt să presteze acea muncă, atunci să nu se apuce de ea! Să nu sărute toate pragurile şi tălpile cinovnicilor, ca să ajungă director, şi apoi să lase ca să se întâmple aşa nişte grozăvii sub conducerea sa! Directorul unui gimnaziu trebuie să fie un apărător de granit al institutului său, să-l scutească de atacuri de sus şi de jos! Aşa era Ștefan de Repta! Astăzi, dacă guvernul ar porunci introducerea limbii ucraine în gimnaziul din Suceava, directorul îndată ar face-o! Un cuvânt prin telefon ar ajunge! Directorul îndată ar grăbi la telefon, s-ar închina adânc, căci aşa o face, când vorbeşte, prin telefon, cu autorităţile din Cernăuţi şi, apoi, îndată ar da ucaz să se vorbească ruseşte în gimnaziu. Aşa o figură este directorul actual! Vai de gimnaziul din Suceava! Dacă va merge aşa mai departe, se duce de râpă! Aici e o pildă eclatantă pentru ceea ce înseamnă o conducere rea. Cine nu ştie conduce să nu se prindă la aşa un lucru plin de răspundere! „Qui episcopatum desiderat, bonum opus desiderat”, zice Sfântul Apostol Paul, dar el nu-şi gândeşte, sub „episcopat”, o sinecură cu multă cinste, multe parale şi puţină muncă, ci un oficiu greu, plin de răspundere, care cere o muncă uriaşă, curaj, prudenţă, cumpătare, pe scurt – toate virtuţile pe care trebuie să le aibă un general iscusit!

*

Directorul din Suceava a ajuns la acel „episcopat”; bine, deci, că și-a satisfăcut ambiţiei sale! Acum, însă, dacă este el un om conştiincios, trebuie să purceadă astfel: sau cu mână de fier să prindă cârma gimnaziului şi să-l aducă la acea înflorire, în care era sub Ștefan de Repta sau, dacă vede că are mâini de ceară, să lase cârma altuia mai destoinic, să grăbească la telefon, să se închine adânc şi să vorbească spre Cernăuţi: „Domnilor, văd că nu pot, văd că nu merge; deci, având eu, acuma, anii de serviciu pe deplin, vă rog să-mi daţi pensia cuvenită şi să vă căutaţi pe altul!”. Dacă directorul are numai un pic de simţ al onoarei în sine, aşteptăm că el aceasta va face-o, cât de curând, şi aşa îşi va salva cinstea înaintea lumii şi va ră­mâne, şi mai departe, acel profesor iubit de toţi eleviii săi, „Domnul” cel bun ca un tată!

*

 Sfârşesc cu cuvintele: Dumnezeu să-l ierte pe Vichenti Greciuc şi să dea ca el să nu fi căzut degeaba ca jertfă! / Cornelius a Lapide (Românul, Anul II, Nr. 8, miercuri 11/24 ianuarie 1912).


Comments are closed