1910: Despre familie

Archip Roșca: Copil

Familia este o şcoală în care se învaţă a munci, a se jertfi, a respecta pe aproapele şi pe sine însuş. Nu încape îndoială că lumea în felurite chipuri caută să atragă, să seducă pe oameni, arătându-le şi pilde perverse. Ea cu înşelăciune oferă, după împrejurări, ispite dulci ori violente; împresoară, măguleşte pe om ca să-l câştige, ducându-l la pieire. În astfel de clipe ce-i de făcut?

*

Numai aducându-şi omul aminte de familia din care a ieşit ori refugiindu-se în ea poate trece primejdia ce-l ameninţă. În apropierea tatii, a mamei, amuţesc pasiunile cele mai puternice şi totdeuna vor fi învinse. Familia, întemeiată după voinţa lui Dumnezeu, e un adevărat sanctuar, biserică în care locuieşte Dumnezeu şi în care cu belşug împărtăşeşte darurile sale.

*

Părinţii reprezintă pe Dumnezeu, care i-a ales organe ale proniei sale, preoţi în serviciul lui, de aceea autoritatea lor e de la Dumnezeu. Prin urmare, precum oamenii se adună în biserică să audă cuvântul dumnezeiesc, adevărurile religiunii, astfel în familie membrii ei să cunoască pe Dumnezeu şi să înveţe a i se ruga. Că în timpul nostru nu toate familiile împlinesc aceste datorii e cunoscut. Unele, uitând misiunea lor dumnezeiască, nu mai învaţă pe copii adevărurile religioase; rugăciunile nu se săvârşesc după cum cere biserica, iar moravurile, obiceiurile s-au sălbăticit, că mulţi seamănă mai curând a ființe lipsite de minte şi inimă decât a om făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

*

Astfel de scăderi însă nu ne îndreptăţesc să afirmăm că spiritul adevăratei familii creştine nu se mai află, că acest spirit a dat faliment. Vor fi familii mai mult ori mai puţin departe de idealul creştinesc; dar toate au aceeaşi ţintă, de care se apropie în oarecare măsură, căci nu este familie în care să nu dăm de dragoste, de virtuţi, aşa că foarte mic, neînsemnat este, poate, numărul celor ce nu vreau să ştie de Dumnezeu, de legea lui. Educaţie există în orice familie. Principiile educaţiei pot fi diferite, dar pretutindenea se îndrumă copiii pentru viaţă şi luptele acesteia.

*

Cele expuse până aci, adică familia e binefacere a lui Dumnezeu, vor fi şi mai convingătoare, de comparăm viaţa unui tânăr, crescut în familie, cu viaţa altuia, care n-a avut parte de ea. În fiecare dimineaţă, copilul, în familie, are o mamă, care cu dragoste îl scoală din somn, îi dă haină călduţă, când vremea e răcoroasă, ca să nu răcească, plecând de acasă. La prânz, la cină, pe masă nu e numai mâncare, îndestulătoare şi bună, trebuincioasă de a împrospăta puterile trupeşti, ci și dragostea părintească îl înconjură de toate părţile. Glasul tatălui, deşi câteodată cam aspru, totdeauna însă drăgăstos, povăţuieşte pe un atare copil în calea vieţii, îl face atent la toate ce-i pot folosi ori strica, căci în copil tatăl se vede pe sine însuşi, reînviind, şi doreşte ca copilul să fie cinstea vieţii lui de tată. Mama iarăşi în fiecare moment e numai dragoste, cu ajutorul căreia iscodeşte mii şi mii de lucruri ce pot face copilului viaţa plăcută, în urmă societatea fraţilor, în familie, e vatra cea mai vioaie şi plăcută.

*

Acel copil, însă, care n-a avut parte de familie, e lipsit de toate bucuriile acestea. Un astfel de copil, chiar de ar ajunge în familia celor mai de aproape rudenii, nu va putea să guste o viaţă împreunată cu bucuriile ce le-ar fi avut în casa părintească. Acestuia îi va lipsi dragostea plină de îngrijire de binele ce i-ar fi de folos, nimeni nu-i să-i şteargă lacrimile, să-i potolească durerea. Viaţa lui e întristare, durere şi chin sufletesc.

*

Familia este, în urmă, binefacere pentru viitorul copiilor. Aceştia nu pot rămâne, viaţa întreagă, lângă părinţi; împrejurările îi vor sili să-i părăsească, apoi copiii, la vremea lor, au să întemeieze familii. În orice perioadă a vieţii, însă, copiii îşi vor aduce aminte cu drag de viaţa din casa părintească; această aducere aminte e cea mai trainică (Foaia diecezană, XXV, 14, 4 aprilie vechi 1910, p. 2).