1907: Turburările din Moldova
*
Sub titlul de mai sus, dl G. Panu scrie următoarele:
„Mai am încă speranţa că, peste o lună, turburările din nordul Moldovei nu se vor agrava. Ceea ce se poate observa, de astădată, în opinia publică a oraşelor, e că mişcarea ţăranilor este privită cu mai multă simpatie sau cel puţin cu mai multă consideraţie. Nu este numai frica, care, în 1888, cuprinse clasa dirigentă, frică care făcea pe orăşeni, pe proprietari şi arendaşi ca să îndemne autorităţile de faţă la o crudă represiune.
*
Mi-aduc aminte că, la 1888, arendaşii din părţile Munteniei răsculate au făcut o întrunire, la „Dacia” mi-se pare, iar eu, care dirijam, pe atunci, „Lupta”, am fost avizat de poliţie că a luat măsuri ca să împiedice pe arendaşi de a ataca redacţia. Arendaşii erau consideraţi, atunci ca victime neprihănite, iar ţăranii răsculaţi, ca nişte cruzi sălbatici.
După aproape 20 de ani, lucrurile s-au schimbat. Astăzi, nu mai crede aproape nimenea că arendaşii – vorbesc, bineînţeles, în genere – n-au nici o vină în mişcarea ţăranilor. Astăzi, foarte puţină lume crede că cauza ţăranilor e lipsită de orice dreptate.
*
Ce s-a întâmplat, de atunci şi până astăzi, pentru ca opinia publică să se modifice? S-a întâmplat că sistemul arendăşiei a devenit din ce în ce mai apăsător, iar situaţia creată ţăranilor, din această cauză, din ce în ce mai nesuferită, mai cu seamă în Moldova. N-am nevoie să caut să dovedesc acest lucru, toată lumea îl ştie. Preţul arendei unei moşii, în Moldova, s-a îndoit, dacă nu s-a întreit, în cursul acestor 20 ani. Pe ce se razimă arendaşii, mai cu seamă cei din trust, căci este un trust, fie pe faţă, fie în ascuns, când ridică preţul arenzilor? În prima linie, pe lipsa de pământ propriu al ţăranului şi pe calculul că nenorocitul va trebui să vină să ceară de la dânsul pământ. şi când vedem că falcea de pământ, care, odată, era 20 de lei, s-a ridicat la 60 şi 80 de lei, atunci înţelegem de ce arendaşii dau preţuri îndoite şi întreite şi de ce ţăranii sunt împinşi la disperare.
*
Ceea ce a avut loc cu Moara Grecilor, proprietatea Academiei, este decisiv. Această moşie mergea, ca arendă, cu vreo 28.000 de lei. S-au găsit exploatatori care să dea 60.000 lei. Academia, când s-a informat ce voieşte arendaşul să facă cu muncile ţăranilor, a refuzat acest preţ exorbitant. Dacă toţi proprietarii ar face aşa, chestia care ne preocupă ar deveni mult mai puţin acută. Dar arătaţi-mi câţi proprietari au abnegaţiune intereselor lor, ca să imite Academia! Statul nu e capabil de acest sacrificiu.
*
Turburările din Moldova au de cauză, de astă dată, scumpetea pământului, pe care arendaşii îl închiriază ţăranilor. Am văzut, prin gazete, că cuvântul de ordine al mişcărei este de 25 lei falcea de pământ închiriat. Vedeţi cum se schimbă şi se subţiază cererile ţăranilor! În 1888, ei cereau să li se dea pământuri; în Muntenia cereau tocmeli agricole mai omenoase; astăzi, ţăranii din Moldova cer ca să poată avea pământ închiriat în condiţii aşa, ca să poată trăi din munca acelui pământ, căci cu 60 de lei falcea sau 80, ţăranul nu poate să se hrănească pe dânsul şi familia lui.
*
Aceasta este o chestiune gravă, care se impune oricărui guvern. Nu voiesc, deocamdată, ca să dau vreo soluţie, căci recunosc că soluţiile sunt grele. Mă mulţămesc să fac o ipoteză. Să ne închipuim că, în oraşe, măcelarii ar face un trust şi ar urca chilogramul de carne la doi lei. Să ne închipuim că pitarii ar ridica pâinea, de la 20 de bani, la 40 sau 50 de bani; că proprietarii ar ridica chiriile cu 60 sau cu sută la sută; că trustul, cu alte cuvinte, ar impune obiectelor prime de alimentaţie şi trai preţuri exorbitante, cu care orăşeanul nu ar putea trăi. Ce s-ar întâmpla? O mişcare colosală s-ar produce în toată populaţia oraşelor, mişcare care ar merge până la revoluţie. Dar oare autorităţile, comunele, judeţele şi chiar statul ar putea să rămână indiferente? Nu. Am vedea pe primării deschizând ele măcelării, brutării şi tot ce se atinge pentru alimentaţia publică sau ar căuta să impună cu forţa exploatatorilor preţuri convenabile. Cât despre proprietarii de case, s-ar lua măsuri drastice, pe calea impozitelor, ca să le reducă lăcomia.
*
Care ar fi orăşeanul care să protesteze în contra acţiunii autorităţilor? Nimeni. În puterea cărui principiu, comunele şi autorităţile s-ar amesteca între locuitorii oraşelor şi negustori? Principiul este cunoscut, un principiu care nu e deloc revoluţionar. Interesul public, în materie de alimentaţie şi de cele absolut necesare pentru viaţă. Când nişte exploatatori voiesc să afameze o populaţie de câteva sute de mii de suflete, datoria comunei şi a statului este ca să intervină – se va zice, şi cu drept cuvânt. Când, acum câteva zile, lucrătorii electricieni au proclamat grevă, la Paris, şi-au înfundat peste 3 milioane de suflete în întuneric, statul a intervenit şi a preparat echipe din regimentele de geniu, ca să lumineze oraşul. Iar când dl Jaurès l-a apostrofat pe primul ministru, cum şi-a permis să intervină între patron şi lucrători, dl Clemenceau a răspuns cu mare dreptate: „Luminatul este un interes general, social, de la care atârnă, între altele, ordinea publică, viaţa şi averea cetăţenilor”. şi imensa majoritate a Franţei a aprobat pe primul-ministru. Milionul de suflete din oraşele ţării ar aproba, cu aclamaţii, pe autorităţile care, în ipoteza de mai sus, ar lua măsuri ca oraşele să nu moară de foame, să nu rămână locuitorii pe străzi.
*
De la ipoteză, mă întorc la realitate şi, de la oraşe, mă duc la sate. Ţăranii nu au pământ propriu al lor, decât în foarte mică cantitate, am arătat altă dată; de altmintrelea, toată lumea ştie acest lucru. Reduşi la pământul lor propriu, cel puţin un milion de suflete din şase ar trebui să moară de foame. Este o necesitate de viaţă şi de moarte, prin urmare, pentru un milion de suflete cel puţin, ca ei sau să contracteze angajamente agricole sau, mai cu seamă, să închirieze pământ de la proprietari. În cele mai multe cazuri, pentru dânşii închirierea de pământ este ca pentru orăşeni carnea, pâinea, locuinţa, încălzitul şi luminatul. Închirierea de pământ este o chestie de viaţă la ţară.
*
Desigur că arendaşul e stăpân pe pământul moşiei pe care proprietarul i-a arendat-o, el poate să închirieze pământ sau să refuze, el poate cere şi o sută şi chiar mai mult pe falce. Dar oare măcelarul, pitarul, proprietarul de case din oraşe nu sunt şi ei stăpâni pe obiectul negoţului lor? Cu ce drept se amestecă comuna sau Statul, chiar când un trust de asemenea negustori ar face imposibilă viaţă în oraşe? Răspunsul l-a dat dl Clemenceanu, în Franţa. Cu dreptul interesului vieţii şi ordinii sociale, care trebuie să primeze intereselor particulare ale unei clase, ori cât de interesantă ar fi.
*
Nu voiesc să trag concluzii, e destul că am enunţat principii, principii pe care orice guvern din lume, în orice Stat, trebuie să le practice. Acum să vedem care ar fi situaţia ţăranilor dacă arendaşii, lăsaţi în libertatea lor, ar ridica din ce în ce mai mult preţurile pământurilor. Ţăranii n-ar avea decât o alternativă: sau să se răscoale şi autoritatea să-i măcelărească pentru a readuce ordinea, sau să emigreze. Emigrarea se va impune, Ne mirăm noi, superficialii de la oraşe, când vedem pe ţărani răsculându-se, şi zicem: „Este o adevărată sălbătăcie în aceste răscoale, ţăranii sunt cruzi, ei ard şi chiar omoară”. Aşa este, dacă îi judeci numai în momentele de răscoală.
*
Dar o altă întrebare se impune: pot ţăranii să protesteze altmintrelea? Sentimentul de adevăr mă face să spun nu. Ţăranul nu are gazete, nu-i poate ajunge chiar o gazetă, ţăranul nu se poate întruni, orice încercare de întrunire este împrăştiată cu jandarmi, căci întrunirile lor sunt considerate ca sediţioase. Prin ce mijloace voiţi ca el să-şi arate păsurile şi suferinţele şi către cine, mai cu seamă? Către inspectorul comunal? Către perceptor?
*
Un învăţător, care ar lua partea ţăranilor în satul său, este imediat destituit ca sediţios; un preot, când se găsesc, câteodată şi de aceştia, este tratat în acelaşi fel. La oraşe, răscoalele n-au loc sau foarte rar. De ce? Fiindcă orăşenii pot, din timp, în timp, să-şi arate toate nemulţumirile. Ei au gazete zilnice, pot face întruniri, pot face manifestaţii, pot uza, cu alte cuvinte, de mijloace care înlătură posibilitatea unei răscoale. şi apoi te mai miri că ţăranul se răscoală, din când în când ! Dar ştii ce se petrece în sufletul lui, de la o răscoală, la alta?
*
Nu o ştim, căci el nu are nici un mijloc ca să ne facă acest lucru cunoscut. Dacă nu ne gândim serios la această chestie ţărănească, putem să ne trezim, într-o zi, cu un puternic curent de emigrare. Toţi cei care nu pot să se hrănească într-o ţară emigrează. Emigrările din Italia, din Germania nu au altă cauză. Sunt oameni cari au idei vechi şi fixe şi care zic: românul nu emigrează. Este o prostie.
*
De ce românii din Transilvania emigrează? Fiindcă nu au pământ şi condiţiile pe care proprietarii unguri le impun sunt intolerabile. Credeţi că dacă trustul din Moldova va face condiţiile de arendare a pământurilor inabordabile pentru ţărani şi, după ce răscoalele vor fi năduşite în sânge, credeţi că ţăranii nu vor emigra? şi Statul va fi nevoit să dea paşapoarte de emigrare ţăranilor, de vreme ce nu le poate face, prin măsuri de ordine publică, situaţia tolerabilă. Nu poţi, în adevăr, să priveşti cu sânge rece pe ţărani murind de foame, pradă exploatatorilor, iar pe de altă parte, să-i împiedici de a emigra; ori una, ori alta. Ori te îngrijeşti de viaţa lor, ori dă-le paşapoarte. Este Statul român dispus să privească, cu sânge rece, perspectiva emigraţiunilor? Sau să-şi ia de normă ca, din zece, în zece ani, să înnăduşe răscoalele ţărăneşti în sânge? Căci, fără o soluţie a chestiunii, nu este altă perspectivă (Săptămâna apud Tribuna, Anul XI, nr. 57, duminică 11/24 martie 1907, pp. 4, 5).