1907, Minerva Vaşiadi: Notiţe despre ouăle roşii

Caricaturi: Calicul, Număr dublu de Înviere 7-8, Anul XXXXVI, Sibiu 1927

„Aproape la toate confesiunile religiunii creştine a rămas vechiul obicei ca, la sfintele Paşti, rudeniile, prietinii şi cunoscuţii să cinstească unul altuia ou roşu , şi mai ales băieţii sunt aceia care cea mai mare bucurie o simţesc, în sărbătoarea sărbătorilor, pentru ouăle roşii.

Chiar de aceea, culegând eu aceste notiţe despre ouăle roşii, cred a procura, pentru cei ce le vor ceti, câteva momente de distracţie, acum în zilele sfintelor Paşti, când nu prea este casă şi masă în şi pe care să nu se găsească ou roşu.

Oul, din vremi bătrâne, la cele mai multe po­poare avea un osebit rol, ba uneori chiar exagerat. Aşa, de exemplu, legendele timpului preistoric susţineau că chiar şi universul s-ar fi format din „oul lumii”. Poveste ori paradox? Weda , cartea religioasă a indienilor, încă atribuie oului un deosebit rol la anumite simbolizări. Ca decor simbolic, era folosit la mormintele egiptenilor şi la moscheile turcilor deopotrivă, ba chiar şi creştinii îl priveau, deja de mult, ca simbol al răscumpărării. În Germania încă se aminteşte foarte de mult despre rolul oului. Aici, Paştele, de mult, nici nu erau alta, decât sărbătoarea închinată zeiţei păgâne Ostera (Ostera, în germană înseamnă ou – n. n.), ceea ce e, probabil, chiar şi numai de după numirea nemţească a Paştelor, care a rămas până în ziua de astăzi, după numele acelei zeiţe. Saşii vechi, care locuiau în nordul Germaniei, priveau oul de simbolul reînvierii naturii şi, la serbările ce le aranjau în onoare a acestei zeiţe, care era zeiţa primăverii, cinsteau, unul, altuia, ou.

Tot aşa făceau, încă în evul vechi , perşii c e locuiau în interiorul Asiei, la serbarea anului nou, care cădea, totdeauna, pe prima zi de primăvară. La păgâni era şi un obicei de a se juca cu oul. Era anume un joc de-a „oul ascuns”, cu care se ridica şi mai mult bucuria şi veselia zilei. Jocul era aşa că, în presară sărbătorii, careva dintr-o familie ori dintr-o societate ascundea un ou roşu , pe care era desenată şi o cunună, într-un anumit loc, de exemplu în odaie, curte ori grădină. Acel ou ascuns, în ziua sărbătorii trebuia să fie găsit de o „fată mare”, care, dacă-l găsea, i se explica spre noroc , având a se mărita până la Paştele următor, sau, dacă nu tocmai atunci, în tot cazul va avea peţitori. Acest joc era la ei foarte plăcut, mai ales pentru fetele ce găseau oul, şi la superstiţia lor ţineau foarte tare.

Pe unele locuri se zice că ar fi rămas acest joc în obicei şi la creştini, mai ales între germani. Dacă însă găsirea ar tâlcui adevărul şi norocul pentru „fata mare”, atunci, şoptind fie zis, n-ar fi rău dacă s-ar introduce acel joc şi pe la noi. Năcazul ar fi numai că, în ziua care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, adică în ziua de Paşti, când timbrul dispoziţiei trebui e să fie bucuria, s-ar găsi prea multe fete agitate şi iritate.

Ouăle, într-un timp, erau un izvor de venit al preoţilor, capelanilor şi, peste tot, al slujitorilor bisericeşti. Fiecare creştin era dator ca, la Paşti, să plătească preoţilor competenţa de ouă, căci, la caz contrar, li se putea face execuţia ca şi pentru altă contribuţiune ori datorie. Cică, în Saxonia, în anii primi ai reformei, fiindcă cei ce trecuseră la reformă nu voiau să plătească preoţilor de mai înainte, acestora li s-ar fi încasat, pe calea execuţiei, competenţa de ouă.

Rămăşiţa din datina de a da preoţilor ouă mai este încă şi astăzi chiar şi la poporul nostru, pentru că, în multe locuri, şi azi, credincioşii, mai ales femeile şi fetele, în ziua de Paşti merg la biserică cu oul roşu în maramă ori în buzunar şi, înainte de a primi păştile de la preot, ca răscumpărare, dau un ou roşu.

La ruşi încă se aminteşte de rolul deosebit al oului. Adam Olearius, un savant din secolul XVIII, într-o carte a sa, descriind sărbătoarea Paştelor la ruşi, între altele zice că nimenea, fie acela nobil ori iobag , nu deneagă unul altuia sărutul de Paşti, salutându-se unul pe altul cu cinstirea reciprocă a oului de Paşti. Însuşi Ţarul, zice mai departe, împărţea ouă roşii personalului de curte şi avea obiceiul că, în ziua Paştelor, dimineaţa, înainte de a merge la rugă, se cobora la temniţă şi, după ce i se deschideau uşile, dădea fiecărui rob câte un ou roşu, zicându-le: „Bucuraţi-vă că Domnul Hristos, care a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi! În Rusia, ouăle mai de mult se vopseau numai galbene şi roşii, culoarea galbenă însemnând soarele, iar cea roşie purpura majestăţii divine.

­Vopsirea ouălor este de origine foarte veche. Jidovii cunoşteau vopsirea ouălor încă pe timpul când erau pe pământul Gozen. Ei le vopseau cu coji de ceapă, dând astfel oului o culoare gălbuie. De aici a trecut obiceiul şi la creştini, unde apoi i s-a dat oului o însemnătate şi mai mare, pentru că, la Paşti, nu numai că se vopsea, ci se şi pictau pe el semne ce reaminteau scene din suferinţele Domnului Hristos, aşa, de exemplu, crucea, cuiele, inima străpunsă şi altele. Că roşitul ouălor va fi rămas de la jidovi o mai întăreşte şi tradiţiunea poporală. Ea susţine că, pe când era Hristos pus în mormânt, petrecând fariseii ziua Paştelor, la masă întinsă, unul dintre ei, speriat, spune că „Hristos, răstignitul şi mortul nu s-a mai găsit azi în mormânt, iar ai săi spun că a înviat”. Atunci, ceata fariseilor striga în cor revoltată: „Când cocoşul ăsta (din blid) va striga „cucurigu” şi când aceste ouă albe (de pe masă) roşii se vor face, atunci credem că a putut învia Hristos”. Deodată, o neaşteptată bătaie din aripi şi un puternic „cucurigu” s-aude. Cocoşul încă bătând din aripi, pentru a putea începe „forte”, toate mutrele fariseilor le stropise cu zamă fierbinte şi, de atunci – zice legenda – rămaseră cu pistrui pe faţă. Ştergându-şi ei bine ochii stropiţi cu zeamă, observară că toate ouăle de pe masă se făcuseră roşii. Aşa li se dovedi, dar, învierea, precum ei cerură!

Maria Magdalena, pentru a dovedi imperatorului Tiberiu că Hristos a fost ucis şi a înviat, îi prezentă mai multe ouă roşii.

O altă versiune despre roşirea ouălor este cea despre o fată, care, mergând cu ouă la piaţa din Ierusalim şi auzind, în cale, că Hristos a înviat, a zis că atunci va crede, dacă ouăle ei albe se vor schimba în roşii. Când ajunse în piaţă, cuprinsă de fiori văzu că toate ouăle se roşiseră.

Oul se roşeşte pentru că el reprezintă forma rotundă a pământului şi acest pământ l-a spălat Hristos cu sângele său. Din cele mai vechi timpuri şi în toate ţările există ouă roşii. Pretutindeni, în palat şi bordei, s-au făcut ouă roşii, colorate din anumite şi deosebite substanţe, până când acest lucru a ajuns acum o adevărată artă.

În Londra, de exemplu, în vitrinele prăvăliilor, dar mai ales a cofetăriilor, poţi vedea ou roşu, începând cu preţul de la 20 bani şi până la câteva mii fonţi şterlingi. Sunt ouă roşii lucrate de cei mai de valoare artişti, a căror preţ se urcă până pe la 20 mii coroane. Sunt apoi ouă lucrate din os de elefant, înlăuntru cărora donatorul poate pune bomboane de prima fineţe ori juvaiere preţioase. Un ou la fel a dat fiului său un american bogat. Diametrul acelui ou a fost de jumătate metru şi în lăuntrul lui era aşezat un instrument de muzică automată, care juca mai multe piese. Acest ou se scrie că ar fi costat 90 mii coroane. Cadou american!

Se mai scrie despre un ou şi mai de mare preţ, care l-a primit ţarul Alexandru II de la o prietenă bună a sa. Suprafaţa acestui ou este din aur, în care sunt gravate scene din răstignirea Domnului, înlăuntrul oului, gălbenuşul îl formează o cruce din rubine, cu marginile de diamante. Oul este lucrat în Paris şi preţul lui este nehotărât, pentru că conţine aşa bucăţi de rubin ca şi care nu mai există altele. Acest ou se scrie că se păstrează şi în ziua de azi, în muzeul „Eremitage” din Petropolea.

*

Câtă deosebire între ouăle roşii, ce se pregătesc pentru palate, şi între cele ce se lucră în bordeie! Colo, auzi de ouă roşii lucrate cu rubine şi diamante, aici vezi oul natural, roşit de multe ori în coji de ceapă. Şi totuşi, bucuria pretutindenea e mare, în palat şi bordei. Da, căci Dumnezeu aşa a întocmit sufletele oamenilor, ca, în ziua luminatei învieri, şi săracul din bordei să se ştie bucura asemenea bogatului din palat”[1].

[1] Vaşiadi, Minerva, Notiţe despre ouăle roşii, în Tribuna, Nr. 89, Anul XI, Arad, 18 aprilie / 1 mai 1907, pp. 2, 3