1904: Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos | Dragusanul.ro

1904: Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos

Radauti 0

*

Trenul se oprește și călăuza ne dă de știre c-am sosit la Hatna, de unde linia ferată se ramnifică în două părţi. O linie o ia spre Vatra-Dornei, alta spre Hadikfalva. Noi „ai lui Ştefan”, ţinem linia din urmă, înmulţiţi, de la Hatna, cu lumea care venise dinspre Dorna-Câmpulung-Gura Humorului. Mergem noi, mergem şi iarăşi mergem mersul țiganului la spânzurătoare şi, trecând prin Milişăuţi, ajungem la Istensegits şi, apoi, la Hadikfalva, două localităţi de ciangăi, pentru care se varsă atâtea lacrimi fripte în „fericita” Ungarie, dar care, pentru aceea, nici cu spatele nu se gândesc să treacă graniţa şi să se oploşească şi fericească în țara nouă. Au adoptat şi ei, să vede, principiul românului: „Се-i în mână nu-i minciună”.

*

Radauti 2

*

La Hadikfalva, linia ferată iarăşi se desface în două. Una o ia spre apus, către Putna, şi alta, spre miază-noapte, către Cernăuţi. Maşinistul nostru o coteşe la stânga, spre Rădăuţi, domolind mersul locomotivei, care, şi până aici, te făcea să disperi că vei mai vedea, în anul acesta, Putna într-atâta, încât, când am trecut prin Rădăuţi aveam impresia că merg călare pe un melc…

*

Radauti 6

*

Rădăuţii au peste 15.000 de locuitori. E un oraş frumuşel şi curăţel, situat lângă râuleţul Topliţa. Se zice că ar fi fost întemeiat de Domnul Moldovei, Bogdan I, pe la anii 1349-1370. În anul 1402, întemeia, aici, Alexandru cel Bun o episcopie. În Rădăuţi se află un gimnaziu superior, o şcoală agronomică şi mai multe școli poporale. Mult contribue la ridicarea acestei localităţi herghelia statului, înfiinţată deja la anul 1812, cu un renume universal. Trecând prin Rădăuţi (trenul trece pe străzile oraşului!), îţi atrage atenţia o biserică veche, acoperită cu şindrile, în care multe capete încoronate îşi dorm somnul de veci.

*

Radauti

*

Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos şi, de aici, de-a lungul râului Suceava, spre Karlberg, de unde, continuând-o spre miază-zi, într-o jumătate de oră ajungem la atât de mult dorita Putna.

Satul Putna, care are peste 1.500 de locuitori, e aşezat lângă râul cu acelaşi nume şi e înconjurat cu păduri de brad. De pe tren, deja îţi bate la ochi sumedenia de scânduri şi joagărul cel mare al baronului Popper. Nu mi-a scăpat, vale, coastă şi muchie de deal din vedere, gândindu-mă, cu jale, la vremurile când voinicii lui Ştefan erau stăpânii lor, la vremurile când potecile acestor păduri scăpărau de copitele tari ale cailor pieptoşi, care adulmecau urma duşmanului nesăturat, tabărât, fără de veste, asupra bietei ţări. Locuri sfinte sunt acestea, sfinţite de osemintele unor oameni sfinţi!

*
Knapp Putna

*

La gară, ne-au întimpinat o colonie de ovrei, care aveau să-şi conducă oaspeţii. Norocul nostru că ne înştiinţaserăm din vreme, căci, altcum, puteam dormi pe stradă. Cât ce ne-am dat jos și ne-a luat în primire gazda, un ovrei ceva mai spălat decât cei care-i văzusem până aici, şi, cu el în frunte, o pornim spre locuinţa dumnealui. Parcă ne ducea la puşcărie, aşa ploaţi eram, văzând că nici aici n-avem parte de un creştin. Singur Itzig mergea înainte cu o faţă radioasă, mândru de oaspeţii lui, pe care şi-i arăta semenilor, în dreapta, şi-n stânga. Odaia ce mi se rezervase, deşi era a unui ovrei, era curată şi prietenoasă. Ne spălăm repede şi ne gătim, ca să putem şi noi ajunge la parastasul ce se servea la mănăstire. Luarăm haine negre şi mănuşi albe, ca să ne pomenim, la mănăstire, cu mănuşi negre şi haine albe. Colbul de-o şchioapă, de pe drum, răscolit de-atâtea mii de picioare, ne primenise a doua oară.

*

1 Putna manastire 1

*

Apropiindu-ne de curtea mănăstirii, un cor grozav de voci discordate, înlăcrimate şi tânguitoare, ne luă auzul. Zeci şi zeci de schilavi, de nenorociţi, înşiruiţi pe amândouă părţile drumului, mai cu seamă ruteni, te făceau să-ţi astupi ochii şi urechile şi, dându-le ceva pomană, o luai îngrozit înainte, să mai aud şi să nu mai văd atâta nefericire. Mă mir foarte mult cum de li s-a permis acestora să se aşeze tocmai acolo, pe unde avea să treacă toată lumea!… Nu s-a găsit un loc mai retras ceva?

*

Intrând în curte, uiţi repede tabloul de mai înainte. Tabloul miilor de românaşi, care mişunau în toate părţile, cu pieptarele lor de piele cu blană, cu pălăriile cu păreţii îndoiţi în sus, cu pletele negre, care le bat umerii laţi şi cu ochii vioi plini de viaţă, e de toată frumseţea. Îi privesc cu respect şi admiraţie: sunt urmaşii vitejilor Marelui Ştefan! Mă apropii de sfânta biserică, din mijlocul spaţioasei curţi, de biserica în care-şi doarme somnul veșnicii Ştefan cel Mare. Mă apropii cu pietate, cu evlavie rară, cum îşi apropie creştinul buzele de lingura cu sfânta cuminecătură, cum trebue să se apropie fiecare român de un lăcaş de două ori sfânt: sfânt, ca lăcaş dumnezeiesc, şi sfânt, ca lăcaş de odihnă al celui mai mare Domn român / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 179, 22 septembrie / 5 octombrie 1904).

*

1871 Putna interior

Nu-i modru de-a întra omeneşte. Aranjeorii zbiară răguşiţi, oameuii se-ndeasă ghiontuiţi şi striviţi. Nimeni nu vrea să se depărteze, înainte de a săruta piatra sfântului mormânt. Eu încă eram dintre aceştia. M-am vârât, dar, în vârtej. Ce-a mai fost, apoi, nu-mi mai pot da seama curat. Ştiu atât că, după o jumătate de oră bună, de presat straşnic, m-am pomenit în tinda bisericii, fără să fi făcut un pas măcar; şi, după altă jumătate de oră şi mai bine de adeverată inchiziţie spaniolă, din care ma-am pomenit cu un cap mai mare față de cum era, m-am trezit în a doua încăpere a bisericii. Mai era una, cea de la altar, unde era şi mormântul, dar nu-mi mai permiteau oasele şi atletul din uşă, ca să răzbat mai departe. Am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns până aici, fără să-mi dau sufletul, şi m-am retras, la o parte, din vârtejul din dreapta uşii. Nu vedeam nimic, ce e drept, din cele ce se petreceau la altar, dar auzeam tot. Auzeam vocea blândă a preoţilor şi răspunsul teologilor, care cântau, în cor, voci late şi puternice, dar lipsite de fineţe, care dă şi o gingăşie oareşcare cântării. Care striga mai tare, acela plăcea mai mult, după cât am observat.

*

Bucovineni Putna

*

Uitându-mă împrejur, observai că aici nu e înmormântat Ştefan singur, ci mai are vreo zece tovarăşi: episcopi, domnitori şi membri de-ai caselor domnitoare române. La spatele meu, auzii un oftat adînc, stors ca de un rău ascuns. Mă-ntorc. Era un ţăran, în genunchi, care, cu faţa plină de lacremi, săruta lespedea plină de ţărână a bisericii, bolborosind dintre buzele-i tremurătoare o rugăciune ferbinte către cel de sus, că l-a învrednicit şi pe el, păcătosul, de a vedea acest praznic mare şi această sfântă biserică. Îmi dădură lacrimile. Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, din neam în neam, că popor de aur ne-ai dat nouă nevrednicilor!, gândii în mine.

*

Vârtejul, de-odată, amuţeşte, descleştându-se în părţi şi făcând loc celor ce veneu dinspre altar. În frunte mergea corul teologilor, după care urma Î. P. S. Mitropolitul Repta, cu asistența sa. Ieşiau ca să ocolească biserica. Mitropolitul, un bătrân simpatic, împarte binecuvântarea arhierească, în dreapta şi în stânga. Se zice că ar avea o inimă foarte românească, dar ar fi, însă, prea timid faţă de cei mai mari.

*

M-am folosit de ieşirea unei bune părţi a publicului din biserică şi m-am strecurat şi eu la mormântul lui Ştefan. Când s-a reîntors procesiunea, eram lângă grilajul mormântului, ascuns în dosul uriaşei cununi a regelui Carol; cu gândul pierdut în vremurile apuse, încununate de aureola Marelui Ştefan, cu ochii pironiţi la locul lui de odihnă, încordându-se să străbată parcă prin lespedea cea groasă, şi cu nepreţuita şi nemărginita mângâiere în suflet de a fi văzut, de a mă fi rugat şi de a fi vărsat o lacrimă, izvorâtă din adâncul inimii, la mormântul celui mai mare român, ce l-a cunoscut vreodată istoria. O, mângâierea aceasta să nu o dai pentru o lume întreagă!

*

Stefan LUCEAFARUL 1904 Putna XVIII

*

După terminarea serviciului divin, valurile mulţimii se puseră în mişcare spre partea unde avea să-şi ţină dizertaţiea prof. univ. Dimitrie. Cu multă pricepere şi cu multă căldură românească, înfăţişă profesorul Onciul figura măreaţă şi faptele şi mai măreţe ale Marelui Domnitor. Păcat, însă, că nu s-a căutat un loc mai potrivit, căci arşiţa dogoritoare a soarelui te topea pe picioare. După terminarea dizertaţiei, domnii cei mari se duseră la banchet, iar noi, minorum gentium, cu biletul într-o mână şi cu pălăria în cealaltă, o luarăm spre baraca cea mare a mulţimii. Poporul, pentru care se făcuseră barăci pe coasta unui deal, se-ndreaptă într-acolo. Zece – șasprezece mii de oameni se zice că ar fi fost la Putna. Multe noroade văzut-am şi eu, dar nu prea aveau ce să roadă. Arătat-am noi biletele, care te îndreptăţeau la mâncare, şi lui Stan, şi lui Bran, dar „papa”, ca-n palmă. Abia ne-a şterpelit o cocoană, Dumnezeu s-o ţină!, nişte rămăşiţe de la alţii, cu care ne-am înşelat, o leacă, foamea. Când s-au început vorbirile, s-a sculat toată lumea, ce era să facem?, ne-am sculat şi noi, cu biletele întregi şi cu maţele chiorăind / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 180, 23 septembrie / 6 octombrie 1904).


Comments are closed