1904: De la Vatra Dornei, la Putna

Dorna Watra: Strassenbild

Călătorind, în vara anului 1904, din Ardeal, spre Putna, pentru a participa la „Serbarea din 3/16 iulie”, Dr. Valentin Drăgan a lăsat după sine o interesantă mărturie despre Bucovina acelor vremi. „Trecând pe la Năsăudul plin de amintiri de şcoală şi pe la „bogata şi tarea cetate a Bistriţei, care se înflora de mândrie săsească supt stăpânirea moldovenilor”, am ajuns, peste Bârgău, la Măgura înaltă, ale cărei înălţimi nu lasă locomotiva să împreune două ţări surori, despărţite după calapodul „Divide et impera!…”. începem a urca pe „Via Francisca”, drum curat ca o panglică albă, în răcoarea munţilor, prin codrii plini de susur, de zuzăt şi de şoapte. De-o parte şi de alta a drumului se desfăşură privelişti romantice. Păduri întinse de brad, risipite pe văi sau pe coastele munţilor, umplu aerul de un miros binefăcător. Timpul nu ştii cum trece, urcuşul nu ştii cum se face, drumul nu ştii cum se scurtează, că totul e aşa de blând şi aşa de plin de farmec, că ai dori să mergi mereu pe această cale şi capăt să nu mai aibă!

Nu peste mult suntem în ţara de vechi păduri frumoase, de culmi rotunjite, de văzduh limpede, care se desface după trecerea Măgurii, în Bucovina, ţara mândră a fagilor. Şi am ajuns la Vatra Dornei. Cum dăm, de pe strada Transilvaniei, pe cea Domnească, vedem scris în ţigle, cu litere mari vorbele: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română!”.

Dorna Watra: Hotel Comunal und Rathaus

Mai încolo, dăm de Palatul Naţional, Primăria, apoi Şcoala poporală, Otel comunal. Nu ştii ce sentiment de adâncă, neaşteptată bucurie îţi umple inima şi te înviorează. Şi ochii sorb literele româneşti. E ca şi cum atunci ţi s-ar lumina, deodată, că fiinţa neamului tău e mult mai puternică şi mai intimă, decât o credeai, că limba şi dulcea doină strămoşească răsună cu mult mai departe… Şi ţi-e drag să ştii că oamenii aceia bine făcuţi, cu plete şi privirea blândă, sunt fraţi de ai tăi, vorbesc şi simt ca tine.

Era o zi aşa de frumoasă! Peste Vatra zâmbeau blândele raze ale soarelui. Profităm şi noi de ocazie şi vizităm băile de un aranjament modern, dar cercetate aproape numai de „Unsere Leut”. Avea drept Eminescu, cu a lui „Din Boian, la Vatra-Dornii, / A umplut omida cornii”.

Dorna Watra, Bahnhof

Peste câteva ore, plecăm, cu trenul, mai departe, pe drumul interesant şi din punct de vedere al ştiinţei tehnice, deoarece locomotiva, până la un loc, tot urcă gâfâind, printre păduri de brazi, care îşi înalţă fruntea până în nori. Munţii stau atât de fragezi şi de verzi, fereastra cupeului e deschisă şi mirosul frunzişului năvăleşte înlăuntru; clopotele unei turme sună peste munţi. De o parte a trenului se înalţă stânci puternice şi se pierd în văzduh vârfurile înalţilor brazi. Pe alocuri, colţuri de stânci stau ameninţătoare, parcă ar voi să cadă pe vagoane. Jos, în vale, străluceşte râul şi ramuri de fagi şi risipă de flori în aceasta caldă ţară a umbrelor şi a izvoarelor.

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

Sorb cu lăcomie toată viaţa plină de poezie a locurilor atât de frumoase. Un ascuţit şi lung şuierat răsună în văzduh, se cutremură şi urlă codrii treziţi din toropeala frumoasei zile de vară şi, în câteva minute, am trecut prin întunericul tunelului de la Iacobeni, spre Valea Putnei. Paralel cu calea ferată şi aproape de ea urcă şoseaua, care încă e foarte circulată. Şi, astfel, prin o regiune interesantă, trecem peste Pojorâta şi ajungem la Câmpulung.

La fiecare gară urcă mulţime de omeni, şi aici suie vreo câţiva surlaşi, „chemaţi de domnul Prezident la Suceavă”, zic ei. Un şuierat scurt şi trenul se aşterne, peste Vama, Molid, Frasin, Gura Humorului, Păltinoasa, Ilişeşti şi Strigoaia. De aici încep pădurile de fag. Lăsăm la urmă Cacica, Pârteşti, trecem peste Comăneşti, Todireşti şi Părhăuţi, la Hatna. De aici, în goana acceleratului, văile, dealurile şi satele apăreau câteva clipe, apoi rămâneau în pacea lor netulburată. Trecem şi pe la coloniile iubiţilor noştri compatrioţi: „Isten segits”, „Hadikfalva”, „Andràsfalva”.

Senin şi cald, câte o vilă sau vreo căsuţă simplă, aşezată între arbori, departe de lume, mă ademeneşte la visuri de singurătate şi fericire. „Mândra mea şi-un colţ de lume”.

Ne apropiem de Cernăuţi. Trenul o mai slăbeşte din goană, roţile scârţâie sonor şi ne oprim. Ne îmbrăţişăm prietenul, care ne aştepta la gară, şi grăbim, cu trăsura, spre simpatica „Villa Transilvania”, unde, pe tot timpul petrecerii noastre în Cernăuţi, găzduiţi de bunii posesori al vilei, am petrecut momente care nu se uită. Seara, eram tustrei în odaia prietinului nostru drag, Nicolae. Cu dragostea veche, ce-o aveam unul pentru altul, vorbeam în de noi, de copilăria noastră, de lume. Ne aminteam întâmplările trecute cu plăcerea înduioşătoare a celor care răsfoiesc, pe sărite, paginile unei cărţi vechi şi de mult citită. Târziu, am închis ochii, în seara aceea…

A doua zi, am stat în Cernăuţi, în care timp am vizitat oraşul, Catedrala, Palatul Naţional etc. Simpatica vilă „Transilvania” a dat dovadă de bunătatea şi ospitalitatea ei şi constatând frumoasele calităţi sufleteşti ale celor dintr-însa, mă bucur că mi se dă prilej spre a putea exprima, şi prin scris, viile sentimente ce le păstrez.

Sâmbătă, în 3/16 iulie, dis de dimineaţă, cu trenul special, ticsit cu peste 2.000 de români, o luăm spre Putna vechea martoră a gloriei străbune. De sub perdeaua de neguri, care acoperea împrejurimile, munţi, piscuri, văi şi vâlcele, se ridică mândrul soare, la început plăpând şi timid, apoi din ce în ce mai mândru şi strălucitor, conştient că are să facă să strălucească o zi de sărbătoare a tuturor românilor, răspândeşte valuri da viaţă şi lumină peste pădurile şi câmpiile scăldate de rouă. Trecem prin Codrul Cosminului, împânzit de umbră adâncă şi răcoroasă, unde strămoşii, pe vremuri, făceau să se audă vaiete de durere şi deznădejde, iar „copacii fremătau în noapte ca o ameninţare şi trunchiurile, prin care trecuse limba fierăstraielor, se clătinau, un vânt de primejdie zgudui codrul şi zidul de arbori căzu la pământ, tăind poteca şi ajutând sprintenilor luptători români să boteze dumbrava, stropită de sângele ostaşilor unui rege, arogant, Dumbrava roşie, ca un memento pentru cel nedrepţi şi lacomi, care vor călca pământul muncit al ţării, ca să ne stingă neamul! Adâncurile codrilor şi râpelor să nu ajungă pentru a le cuprinde trupurile sfărâmate şi buruienile pustiului să se ridice pe mormintele lor! Căci pământul e a celui care l-a lucrat din neam în neam!” (N. Iorga).

Acum tufişurile sunt în linişte şi potecile sigure, trezite, din când în când, de şuieratul trenului. Bubuie şirul lung de vagoane de acordurile vechii, dar frumoasei cântări „Sub Ştefan Vodă cel Bun şi Mare”. Am auzit-o şi am cântat-o de multe ori, dar niciodată nu m-a mişcat aşa. Pe fereastră, în depărtare, se zărea un turn mare şi vechi al unor ziduri. În închipuirea mea, parcă vedeam castelul unde era familia voievodului şi parcă-l zăream venind repede către castel, cum mamă-sa îl trimite din nou la luptă şi, în sfârşit, cum se întoarce, învinge şi cum vine vesel, triumfător acasă. Despic şi pătrund cu lumina închipuirii întunericul veacurilor şi parcă văd, pe locurile pe unde trecem acum, furnicarul de turci dând foc tunurilor, care cutremură pământul şi fac să urle văzduhul; iar în amurgul serilor de bătălie, văd în depărtări sate întregi şi păduri trosnind şi mistuindu-se în flăcările ce roşesc cerul şi care încărcate, îndreptându-se, cu tot cuprinsul omului, spre fundul munţilor, pe când, pe sus, prin văzduh, vulturii se învârtesc în roate mari, ameţitoare, atraşi de mormanele de cadavre ce împânzesc văile…

Trenul fluieră, gândurile speriate se adună acasă. Dăm de şoseaua care serveşte şi de terasament liniei ferate şi intrăm în Rădăuţi. Trecem prin Vicov, spre Putna. În jur, ca într-o panoramă uriaşă, ţinutul Putnei, dezmierdat de soarele care e urcat binişor pe cerul albastru, limpede. Pe potecile din păduri, pe drumurile din fundul văilor, curg fete, femei, copii, flăcăi, bărbaţi în port împodobit de sărbătoare şi căruţe cu lume. „Azi e zi cu soare, / Azi e sărbătoare”…

Mănăstirea şi locurile din jurul el oferă un aspect grandios: Un pelerinaj nemaipomenit în analele istoriei noastre. Miile de pelerini, înşiruiţi în curtea Mănăstirii, în grădină şi pe dealurile din jur. Şi frumos loc de veşnică odihnă şi-a ales măritul Voievod: „O vale de râuleţ, limpede, coborându-se în susur blând din culmile bogat împădurite, care sunt muntele acestui unghi bucovinean. Apa zglobie a Putnei îşi găseşte repede sfârşitul în cursul iute al Sucevei, şi aceasta duce la capitala Moldovei din vremurile mari. În acest paşnic unghi de ţară, unde gândul rugăciunii se desface deopotrivă din înălţarea către cer a muntelui, din adânca pace măreaţă a codrilor şi din şoapta neobosită a apei trimisă ca o binecuvântare, puse Domnul Învingător temeliile bisericii sale, la 4 iunie 1466”.

Nu departe de mănăstire, pe un deluţ, se vede însemnat cu o cruce locul de unde ar fi săgetat Ştefan cel Mare, ca să desemneze locul unde are să se înalţe acest locaş de pomenire. „Dar în această veche povestire trăieşte un adevăr”, zice domnul Nicolae Iorga: „Săgeata a hotărât temeliile Putnei, săgeata învingătoare, trasă sub zidurile Chiliei”.

Mânat de marea înălţime intru în biserică; în naos, la partea dreaptă, se află locul de odihnă a eroului unui neam, acoperit cu o lespede de marmoră albă, deasupra căreia se ridică un mausoleu de piatră cu păreţi de sticlă şi decorat cu arabescuri. În acest mausoleu se află mai multe obiecte, care s-au găsit la anul 1856: o bucată de hlamidă domnească, inele de aur, giuvaericale. Cad în genunchi, fără glas, cu ochii muiaţi în lacrimi, şi sărut marmura rece, acoperită de cununile trimise de la toţi Românii. „Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine, / Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi”.

Ajuns afară, mă gândesc, multă vreme, la trecutele timpuri şi parcă văd întinsele valuri de norod, bătute de durere, cu ochii înotând în lacrimi, cum sărutau mâna „care făcuse dreptate în lume şi crucea pentru care mâna se încordase atât amar de ani. Şi a fost o uriaşă şi adâncă zguduire în inimi, când patul cu chingi de fer fu coborât, cu năframe de mătase, în bolta de piatră, iar Domnul Ştefan fu zidit în lăcaşu-i de marmură”. Şi acum întinse valuri de norod, cu nădejdea în inimă, au venit să se întărească şi duh să ia de la mormântul celui Mare şi Sfânt. Căci, într-o zi, sabia lui de oţel va străpunge mormântul şi va fulgera la soare. Şi duhul vredniciei lui va trece ca un vifor prin inimile deşteptate la o nouă viaţă.

Şi, până atunci[1], „toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucre neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acelui viitor”[2].