1904: 2 iulie 1504-1904

Ştefan cel Mare, portret fantezist de Karoly Pap de Szathmari

*

*

Zi mare, zi luminată, zi de cucernică evlavie, zi înălţătoare de suflet, în care toate inimile româneşti se întâlnesc în tainică închinare şi proslăvire a celui mai strălucit român, care a purtat coroană pe fruntea sa mândră… Sunt patru sute de ani, de când un mormânt s-a închis, stropit de lacrimile unul neam întreg, deschizând poarta mare a nemuririi, a gloriei veșnice, în calea lui Ştefan cel Sfânt şi Mare. Nu-l încăpea mica sa ţărişoară, Moldova, pe acest mare Voevod, căci el în suflet purtat-a vigoarea, vrednicia şi idealul unui neam întreg. Nu-l răbdau în tihnă pe marele Voievod îngânfaţii şi pizmuitorii vecini, contra cărora, o jumătate de veac, purtat-a războaie eroice, sprijinindu-şi pe spadă tronul falnic, făcând să răsune pământul de gloria neamului românesc şi să se înalţe la ceriuri stăruitoare rugi de mulțumire și preamărirea lui Dumnezeu, pentru izbânda Eroului și a eroicului său popor.

*

Din negre zile de lupte pentru tron, pentru mărire trecătoare, dintre chemați după sânge, dar nu aleși prin virtuţile lor, se ridică Ştefan şi se înalţă prin spadă la domnie, la o domnie nu de bun trai şi stăpânire, ci de slujbă grea şi trudă neîntreruptă, de lupte necurmate pentru statornicirea în bine şi pregătirea pentru viitor a unui neam, vlăstar al celui mai mare, mai strălucit, mai mândru şi mai eroic popor… Şi venit-au grele zile, amare zile peste mica Moldovă, căci unul peste altul urmează strigătele santinelei: „Sari, Ştefane la hotară, / Ca intrat sabie-n ţară!”… Şi se-ncruntă Leul Moldovei; şi răsună tulnicul prin păduri şi codri; şi vin, vin şi curg plăieşii cu capete pletoase, pe cai mărunți şi iuţi; se înşiră oştirea; porneşte la luptă; şi vine biruitoare… Iar Ştefan înalţă biserici şi mănăstiri, pentru mărirea lui Dumnezeu, biruitor prin sabia sa… Clopotele răsună de sărbătoare. Biruinţa crucii o serbează luptătorii, un popor întreg; iar în fruntea lor, cu fruntea plecată la altar, aduce rugi de mulţumire Tatălui ceresc cel mai cucernic domnitor, Ştefan cel Sfânt şi Mare…

*

Tunuri rupte se aduc la Suceava, e bucurie mare şi sărbătoare… Şi steaguri rupte, luate de la neamuri din patru părţi ale lumii, stau grămadă… Semiluna e în pulbere, la pământ, iar patruzeci de cruci pe vârfuri de biserici, pe turnuri zvelte strălucesc, în soare, ca semne de biruinţă şi scuturi ale neamului; strălucesc ca sufletul mare şi strălucit al lui Ştefan. Strălucesc sfintele semne ca puterea credinţei, cum străluci-va în veci numele marelui Voevod, în mândria neamului românesc; strălucesc cum străluci-va în etern, pe paginile istoriei, numele apărătorului creştinătăţii…

*

E linişte în Moldova şi pace. Holdele aurii se pleacă în bătaia vântulul; dinspre mare, din vîrfuri de falnice cetăţi, fâlfâie steagul moldovean; în inima Ardealului, un Arhiereu pomeneşte, în rugile sale din altar, numele lui Vodă; adânc, peste Prut, oştirea română stă, în tihnă, de pază. Dreptate face din scaunul său de la Suceava Domnul cel mare şi bun. Se înclină cu smerenie blândul român, sfiosul „vecin”, la domneasca dreptate, căci Ştefan nu este domn al boerilor, ci părinte al poporului… Binecuvântare răsună din largul ţării asupra blagoslovitei domnii, căci Domnul Ştefan, cel mare în războaie, e strălucit în pace… Neînfrânt şi neînfricat în luptă, el era drept şi sfânt în judecăţi…

*

Dar iată că volbură vestitoare de furtună se ridică, de la miază-noapte, căci nu-l lasă pe leah în tihnă laurii „spadei creştinătăţii”. Şi s-a pornit furtună; şi vuiesc munţii; zboară săgeţile arcaşilor ca ploaia; se prăvălesc stejarii, de fac morminte deschise trupurilor îndrăzneţilor călcători peste hotarele Moldovei, cu arma în mână… Şi câţi n-au păţit-o ca dânşii!… Iar Domnul cel Sfânt şi Mare lui Dumnezeu prinos aduce pentru neamul său… Dar tâng şi jale cuprinde sufletul de erou, când răpitorilor vecini tovarăş li se face domnescul frate, de peste Milcov. Şi amarnice zile, crunte răzbunări se plămădesc de tovarăşii slăbănogi, contra marelui Voevod, sub scutul îngânfatei Semilune, ruşinată de crucea lui Ştefan. A lupta cu potop de armate, tu mică Moldovă, cu Marele tău Ştefan; a lupta cu perfidia şi intriga îţi va fi cu putinţă?

*

Şi Hercule a fost sfâşiat de cămaşa otrăvită; şi Mântuitorul neamului omenesc a murit pe cruce… Nori grei se grămădesc pe cerul Moldovei; şi legea firii se apropie, să ceară lui Ştefan bănuţul pentru trecerea în lumea umbrelor. Dar cel mare în războaie şi strălucit în pace, bătrânul Voievod, albit în lupte şi de glorie, înconjurat de iubirea caldă a poporului său, cum îl va lăsa pe acesta pradă răilor, care aşteaptă, ca lupii răpitori, apunerea stelei strălucitului păstor? Mintea lumintă şi prevezătoare a marelui Voievod gătit-a țării şi poporului său linişte şi pace, de la care numai slăbiciunile viitorimii l-au abătut; şi orbitoarea lui strălucire, dacă apune, ca să resară iarăşi ca un meteor, peste un veac, întrupată în Mihal Viteazul, rămâne de-a pururi izvor de mângâiere şi de însufleţire pentru întreg neamul românesc.

*

După o jumătate de veac de lumină şi mărire, zilele lui Ştefan cel Mare urmat-au fulgerătoare clipiri de ale puterii româneşti, ale bărbăţiei românului. Dar, încolo, durere… Întunecimea veacurilor şi greul robiei, ce tot mai mult strâng lanţurile pe braţele fiului Romei, păreau a înmormânta pe vecie norocul acestui neam. Dar, sub vraja numelui lui Ştefan, din nou se avântă vultureşte, se ridică inimile româneşti; şi cultul neasemănatului erou devine izvor de muncă, de luptă, de încredere în puterea virtuţii, de credinţă într-un falnic viitor…

*

A fost plânset şi jale, durere fără asemănare, acum patru sute de ani. Tânguitul românului răsuna, din codri, în văi, pe întinderea vechii Dacii: „A murit Eroul cel nebiruit, a murit domnul cel bun şi mare, care-n lume seamăn n-are; a murit Ştefan cel Sfânt!”… Şi acel ce, cu mişcarea spadei sale, îngrozea cete de păgâni, nemişcat sta. Acel cap luminat, care şi-a ridicat coroana peste înălţimea străluciţilor împăraţi şi regi, plecat stă, pe pernă, în coșciug. Cel necuprins de oamenii vremii, cu înălţimea gândurilor lui şi a măreţetor sale planuri, cuprins e de patru scânduri… Şi tânguire şi jale a fost. Iar lacrimile vărsate de aceşti strămoşi ai noştri udat-au sfânta ţărână, de a răsărit gloria neamului românesc: Ştefan cel Sfânt şi Mare, pe care în veșnicie îl va înveșmânta cântecul şi graiul românesc, în eternă aureolă…

*

Astăzi, după patru sute de ani, când în lumina faptelor sale se înalţă maiestuoasă şi mândră, din mormânt, umbra lui Ştefan cel Bun, cel Mare, cel Sfânt, cu inima smerită, cu sufletul curat, să ne prosternăm în faţa mormântului de la Putna; să ridicăm altare, în sufletele noastre, cultului Marelui Ştefan… Să luăm duh din al său, să învăţăm calea virtuţii, pentru a putea răzbate pe drumul măririi neamului românesc.

*

Sfântă Umbră de la Putna! Cucernic ne închinăm amintirii tale și cu sufletele oţelite, în contemplarea glorioasei tale măriri, ne vom purta sfânta cruce. Amin!

*

(Tribuna, Anul VIII, Nr. 125, sâmbătă 3/16 iulie 1904)