1898, Ioan Pop Reteganul: Bucovina | Dragusanul.ro

1898, Ioan Pop Reteganul: Bucovina

1898 Ioan Pop Revista ilustrata

*

Când zicem că suntem Români, trebuie să ne aducem aminte că numele nostru vine de la cetatea Roma, care s-a zidit la anul 753, înainte de Christos şi stă până în ziua de azi, acolo, în Italia, unde nu-i iarnă friguroasă ca pe la noi. Şi noi din acea ţară am venit aici, adică nu chiar noi, ci strămoşii noştri, pe care i-a adus, pe aceste plaiuri, împăratul Traian, pe la anul 105 după Christos, adică acu 1.793 ani. Şi nu ne-ar fi adus, poate, pe-aici, dacă nu ar fi avut necaz cu Dacii, adică cu poporul ce trăia, până într-acolo, pe aceste plaiuri, pe unde azi şed Ungurii şi Românii, adică prin Ardeal, Banat, Bucovina, România şi Basarabia.

*

Dar Dacii, fiind oameni neastâmpăraţi, necăjeau mult pe vecinii lor, pe Romani, de aceea Traian s-a hotărât să-i stângă de pe faţa pământului, ca să nu mai aibă năcaz eu ei. Aşa a şi făcut Traian, că a venit cu armată mare asupra lor, i-a bătut, aici, la ei acasă, i-a ucis, iar cei rămaşi au luat lumea-n cap, de frica Romanilor, ori au fost prinşi şi duşi la Roma, în robie. Apoi, Dacia fiind goală ori aproape goală, a populat-o Traian cu coloni, aduşi din Italia şi din toată împărăţia romană. De la acei coloni ne tragem noi, Ro­mânii de azi, şi de aceea ne şi numim Români; de la ei ne-a rămas pământul pe care călcăm, care ne nutreşte, până suntem vii, şi care ne primeşte în sânul său, după moarte, acest pământ „cu al nostru sânge îngrăşat, cu ale noastre lacrimi udat”, de la strămoşi ne-a rămas şi limba ce o avem, limba românească.

*

Timp de vreo 270 de ani, avură strămoşii noştri pace, pe aceste plaiuri, care se numeau Dacia Traiană. Dar, după aceea, în­cepură a roi, din Asia, şi a da navală, peste împărăţia Romanilor, mulţime de popoare sălbatice: Goţii, Hunii, Gepizii, Avarii, Sla­vii, Bulgarii, Ungurii, Pecenegii, Cumanii şi Tătarii, care, aproape o mie de ani, s-au preumblat prin Europa, pustiind, arzând, răpind tot ce le sta în cale. Dar, de la o vreme, s-au dus mai toate, cum au venit, iar care s-au aşezat în Europa s-au îmblânzit şi au pără­sit viaţa nomadă, şi s-au făcut cetăţeni stabili, ca Europenii.

*

Pe poporul roman, însă, nu l-au putut stinge, căci, precum răsar, dintr-o trupină de vie mlădiţe proaspete şi tinere, aşa au răsărit şi din trupul cel vechi al imperiului roman alte popoare tinere: Francezii, Italienii, Spaniolii, Portughezii şi noi, Românii. Noi, aceste cinci popoare, suntem dintr-o trupină, dintr-o viţă şi, de aceea, ne şi recunoaşte întreaga lume, sub nume de „vită latină” (romană), deci suntem fraţi de un sânge, de o mamă; limbile acestor popoare su­rori toate îşi au începutul din cea romană (latină). Toate aceste popoare se ţin de religia romano-catolică, afară de noi, Românii, din care unii suntem greco-catolici, iar alţii, greco-ortodocşi.

*

Pe timpul năvălirii popoarelor celor barbare, strămoşii noştri din Dacia şi-au mântuit viaţa în munţii Carpaţi, ce înconjură Ardealul din toate părţile. Iar după ce popoarele acele sălbatice s-au retras, din acei Carpaţi au prins Românii a roi ca dintr-o matcă şi a se resfira iar pe câmpiile care erau, odată, în stăpânirea lor. Ast­fel, Românii, sub conducerea lui Dragoş, s-au coborât, din codrii Maramureşului Ardelenesc, pe la 1288, şi au întemeiat statul Moldova; Radu Negru s-a dus, din Carpaţii Făgăraşului din Ardeal, şi a fundat România.

*

Moldova era între râurile Moldova, Siret, Nistru şi Marea-Neagră; România, între Carpaţi, Nistru şi Dunăre. Timp de 487 ani, fu aşa, dar, pe la 1775, o parte a Moldovei, Bucovina, trecu la împărăţia Austriei, adică se rupse de către maica sa, Moldova. Sub stăpânirea domnilor Moldovei, se numea Bucovina „Ţara de Sus”, mai târziu, Arboroasa. Ca toată Dacia traiană, aşa a avut şi Bu­covina de suferit, din partea popoarelor barbare, ce au inundat-o, pe timpul năvălirii popoarelor: Goţi, Gepizi, Huni, Avari, Unguri, Tă­tari ş. a., care au lăsat după sine numai groază şi frică.

*

În acest timp, de aproape o mie de ani, Românii toţi, aşadar şi cei din Bucovina, fură împiedicaţi în dezvoltarea lor culturală şi fură buni bucuroşi că-şi pot mântui viaţa, datinile şi limba, şi ca să poată păstra aceste comori, luptau contra duşma­nului pe moarte, pe viaţă; iar când nu mai puteau lupta, de foame şi oboseală, atunci se ascundeau în desişul codrilor, în creierii Carpaţilor, şi duceau cu ei aceste comori scumpe, ca să le poată lăsa întregi, neştirbite, urmaşilor lor.

*

Cât timp fu Bucovina parte întregitoare a Moldovei, avu soar­ta aceleia, dar, de când s-a încorporat la Austria adică de la 1774 (anul în care, la 1 octombrie, cercul de ocupaţie era complet – n. n.), lucrurile s-au schimbat. Bucovina s-a incorporat la Austria prin învoirea făcută între cei mai mari ai Austriei şi intre gene­ralul moscălesc Romanţov (Rumeanţev – n. n.), ca adică să ia Bucovina de la Turc (că Moldova întreagă era sub stăpânirea turcească) şi să o încopcie la Austria (7 mai 1775).

*

După numărarea poporului Bucovinei, care mai tot era Moldovean, s-a adeverit că, la 1776, erau 75 mii de suflete, locuind în trei oraşe, Suceava, Cernăuţi şi Siret, şi în 229 sate. Din aceştia, erau 415 preoţi, 86 dascăli, 466 călugări, 88 călugăriţe, 288 diregători mai mici, 45 neguţători, 14,992 ţărani, 58 Armeni, 522 Evrei şi 294 Ţigani, va să zică nici o mie nu erau străini, ci toţi Români sau, cum se numeau şi se numesc ei, până în ziua de azi, Moldoveni. Fiind poporul Bucovinei mai tot Români, de la sine urmează că limba românească o vorbea şi o folosea în toate afacerile şi cum că aşa era dovedeşte şi scrisoarea, tipărită la 27 August 1777, prin care împărăteasa Maria Teresia cheamă deputaţi de toate stările poporului să se adune, pe 1/13 Octombrie, în Cernăuţi, ca să jure credinţă către tron şi împărăţie. Iată începutul acelei tipărituri:

*

„Noi, Maria Teresia, cu mila lui Dumnezeu

A Râmului împărăteasă, văduvă crăiască de la ţara Ungurească, Bohemia, Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Galiţia şi Lodomeria; Arhicneaghină de Austria, Cneaghină de la Burgundia, Cneaghină de la Branat, Mare Cneaghină de la Toscana, la toţi şi fiecăruia, ce sunt locuitori într-această Bucovina, district, care oriunde, ce sat sau moşie au aice de stăpânesc, cu care sunt ai noştri supuşi sau podani şi protecţia noastră sunt vrednici a avea: Adică tuturor Mitropoliţilor, Arhiepiscopi, Episcopi, Arhimandriţi, Dichei, Egumeni, Protopopi, Preoţi, Mazili, ruptaşi şi la toată prostimea, oraşe, târguri, sate, şi la toată obştea, atât parte bisericească, cum şi lumească, vă adeverim întâi a noastră împărătească şi crăiască milă, gând bun şi tot binele, cărora noi cele arătate mai jos arătăm şi înştiinţare facem” (şi aşa mai departe, toată scrisoarea e româneşte, de unde iese că, pe atunci, româneşte se scria către obştea Bucovinei, a cărei limbă era româna. În privinţa aceasta avem mai multe dovezi (vezi „Părţi alese din istoria Românilor bucovineni”, scrisă în limba poporală de eruditul şi zelosul preot Constantin Morariu, Cernăuţi, 1893).

*

Dar, la 1786, se împreuna Bucovina cu Galiţia, care împreu­nare ţinu 62 ani, adică până la 1848. Şi, de-odată cu această îm­preunare, urmară, asupra poporului român bucovinean, relele cele mai mari, descrise în modul următor, de un vrednic scriitor al nostru:

*

„Nici sângeroasele şi necurmatele războaie, întâmplate pe pămânul Bucovinei, nici năvălirile sălbatice ale Tătarilor şi Cazacilor, nici năvălirile turbate ale Turcilor nu au adus mai multă stricăciune naţiei române din Bucovina, decât această împreunar nefirească cu Galiţia, în răstimp de 62 de ani, lungi ca 62 sute de ani. Căci în acest timp nenorocit, o parte a Bucovinei a începui să-şi piardă faţa cea drept românească, în acest timp poporul românesc a început straşnic a-şi pierde limba, apucând a se da la limba rusească, va să zică în acest timp s-a încuibat, în Bucovina, rădăcina unui rău care cu greu se va mai stârpi”.

*

Polecii şi Leşii galiţieni, care inundară Bucovina, după îm­preunarea acesteia cu Galiţia, au fost varga lui Dumnezeu pentru Ro­mânii bucovineni. Ei îndată au pus mâna pe Bucovina, au scos pe învăţătorii români din şcoli, au scos pe diregătorii români din diregătorii şi, în locul lor, au băgat tot Poleci. Aceştia sugrumau limba românească, schimonoseau numele româneşti, limba românească nu mai fu suferită nicăieri în Bucovina, iar în şcoli era chinuită şi batjocorită cu sălbăticie fără margini. Făcură dascălii poleci un măgar, tăiat din hârtie ori zugrăvit pe o tablă de lemn, de care era legată o aţă, şi măgarul acela trebuia să-l poarte de grumaz copilul român ce cuteza a vorbi în limba sa română. Ca să scape nenorocitul copil de măgar, pândea să audă pe alţii, vor­bind româneşte şi să le predea măgarul. Că nu era destul bat­jocura de a purta măgarul la grumaz, dar Sâmbăta erau adunaţi, la un loc, toţi şcolarii, din toate clasele, şi toţi aveau dreptul de a scuipa asupra păcătoşilor Români, ce aveau măgari la gru­maz. Uneori, pe cei cu semnul îi şi băteau dascălii poleci. Cu băţul, scoteau din capul copiilor de Români limba românească, cu băţul băgau în capul lor limba leşească.

*

„Şcolăriţelor române Ie ziceau dascălii poleci, când le auzeau vorbind româneşte: Ar fi copile frumoase şi de treabă, dar mi-i greaţă că vorbesc ţigăneşte!” (rezumat, făcut de Ioan Pop Reteganul, unui capitol din cartea cu amintiri a lui Constantin Morariu-Andrievici – n. n.).

*

În popor vârâseră veneticii superstiţia că Dumnezeu nu va milui, la judecata de apoi, pe cei ce vorbesc ţigăneşte (aşa batjocoreau limba română), că pe cei ce vorbesc ruseşte îi va pune Ia masă cu sine, că Dumnezeu cu îngerii vorbeşte numai ruseşte (superstiţia a fost născocită şi răspândită de preoţi, inclusiv de cei români, dar care predicau şi slujeau doar în slavonă, deci într-o limbă liturgică, batjocorind limba română ca fiind „limba diavolului” – n. n.).

*

Aşa, copilul, de frica măgarului şi a bătăilor, copilele, de frica hulelor şi a batjocurilor, oamenii mari, de frica osândei veşnice, pă­răsiră limba română şi, încet, încet, se deprinseră cu ruseasca şi cu leşeasca, încât nu se mai putea cunoaşte de sunt Români ori străini.

*

„Căci streinul ne tot paşte
De nu ne putem cunoaşte”.

*

E de mirare, deci că bietul Eminescu, întristat până în adâncul sufletului de această stare de lucruri, a doinit de răsunau codrii şi văile:

*
„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate”?

*

Nu, căci el vedea limpede, cu cei doi ochi ageri ai săi, că:

*

„Din Hotin si pân’ la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Goian în Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi streinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte,
Sus la munte, jos la vale
Au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ la Săcele
Numai vaduri de acele.
Vai de biet Român săracul
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă.
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi.
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului”.

*

La această stare ticăloasă aduseră străinii biata Bucovina, dar, la 1848, „s-a îndurat bunul monarh Francisc Josif a ridica Bucovina la rangul de ducat, dăruindu-i neatârnarea, în cele ale cârmuirii”, şi aceasta s-a făcut, după cum spune diploma din 9 Decembrie 1862, „arătându-se din trecut că deosebire de limbă nu lasă să fie dorită o contopire a Bucovinei cu Galiţia”. Deci, limba română a fost cea care a des­părţit Bucovina de Galiţia, şi numai prin limbă îşi poate Bucovina păstra neatârnarea ei de Galiţia. Noroc că, în cei 62 de ani, nu şi-au uitat Românii limba de tot şi nu au înlocuit-o cu cea care le promitea împărăţia cerului, că, altcum, în veci erau legaţi de Galiţia.

*

Francisc Iosif I

Francisc Iosif I

*

Deci, fraţi bucovineni, limba, limba şi iar limba! Limba românească curată să fie vorbită în familiile voastre, în şcolile voastre, în bisericile voastre, în toate afacerile voastre, căci aveţi dreptul de a o susţine şi aveţi sfânta datorinţă de a o cultiva, ca să o lă­saţi moştenire urmaşilor voştri. Acesta să o ştie tot Românul, oriunde s-ar afla el, prin urmare şi Românii din Bucovina.

*

Dar, dacă undeva a fost şi mai este periclitata limba română, atunci în Bucovina a fost şi, periclitată fiind limba, periclitat era viitorul Românilor bucovineni, ca parte aparţinătoare naţiunii române; era pe calea renegării. De groază că nu pot vedea faţa lui Dumnezeu ca ceea ce sunt, prinseră a se da de cea ce nu erau, de Ruşi, „numai şi numai să poată vorbi cu bunul Dumnezeu, pe ceea lume, ruseşte, căci el altă limbă nu vorbeşte, decât ruseasca”.

*

Boierii şi bogaţii se încuscreau cu neamuri streine; în palatele lor primiră străine limbi, străine obiceiuri, iar poporul se deznaţionaliza văzând cu ochii. Aşa află anul o mie opt sute patruzeci şi opt pe Românii bucovineni. O singură familie, din boierii cei vechi, mai cuteza, pe faţă a se da de Români, o singură familie mai cultiva simţămintele naţionale – ilustra familie Hurmuzachi. Dar, cu re­voluţia din 1848, deodată aduse Dumnezeu, în Bucovina, pe învăţătorul de la Blajul Transilvaniei, pe nemuritorul Aron Pumnul, care aduse Românilor bucovineni aminte ce înseamnă cuvintele „Naţie” şi „Limbă”.

*

„Naţie, zice el, este poporul care are acelaşi sânge, vorbeşte aceiaşi limbă şi are aceleaşi datini şi obiceiuri. Poporul este trupul, iar limba este sufletul naţiei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, aşa este şi naţia moartă fără limbă. Naţionalitatea este Dumnezeul, veşnicul şi deodată cu omul, născutul drept de a se folosi de limba sa în toate trebuinţele vieţii, în casă, în

şcoală, în biserică şi în cele ale cârmuirii. Nimeni pe lume nu poate lua dreptul acesta al limbii!”.

*

 Aşa învăţa Pumnul pe Românii bucovineni. Din acel timp prind a se încuminţi Românii bucovineni, prinseră a-şi ridica şcoli, încât, pe la 1869, erau 108 în activitate şi 104 proiectate, iar astăzi sunt, în Bucovina, 313 şcoli primare publice, cu 821 învăţă­tori; mai sunt 8 şcoli secundare, cu  154 profesori, două şcoli pentru meserii, o şcoală de cântăreţi bisericeşti, una de moşit şi o uni­versitate, cu 36 docenţi şi 369 auditori. Pe lângă acestea, se mai află câteva şcoli şi institute private, ca internatul Doamnelor Române, Azilul de băieţi români etc.

*

Reînvierea Românilor bucovineni, ca naţiune, se datorează, fără îndoială, vestitei gazete „Bucovina”, redactată de iluştrii fraţi George, Alexandru şi Eudoxiu Hurmuzaki (din octombrie 1848, până în septembrie 1850), apoi reintroducerea limbii române la Institutul Teologic (20 decembrie 1848) din Cernăuţi, după care urma deschiderea catedrei de limba şi literatura română, de la facultatea filosofică din Ceruăuţi. După acestea, urmă, la 1862, deschiderea Reuniunii de lectură, care se prefăcu în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Toate acestea contribuiră la redeşteptarea Românilor bucovi­neni din somnul cel de moarte, în care-l adânciră duşmanii cei barbari.

*

Cu pana şi cu graiul viu, în faptă şi în fiinţă au propovăduit cultura naţională, la Românii bucovineni, pe lângă fraţii Hurmu­zaki, următorii bărbaţi binemeritaţi:

Pe terenul teologic:  Vasile lanovici, Isidor de Onciul.

Pe terenul didactic: Samuil Andrievici Morariu, Vasile la­novici, Teoctist Blajevici, Aron Pumnul, Constantin Morariu (Andrievici), Nicolai Ieremievici Dubău, Teofil Bendea.

Pe terenul belestristic: Iraclie Porumbescu, Dimitrie Petrino, Simion FIorea Marian, Vasile şi Ion Bumbac, Mihai Eminescu.

Pe terenul educaţiunii naţionale: Aron Pumnul, Ion G. Sbiera, Dr. Dumitru Onciul, Constantin Morariu (să-l numim noi junior, spre deosebire de cel amintit mai sus).

*

Apoi, când pe un teren, când pe altul, au mai lucrat la redeşteptarea Românilor din Bucovina: Dr. Vasile Mitrofanovici, Artemiu Berariu-Ieremievici, Dr. Ambrosiu Dimitroviţă, Ion Iuvenal Stefanelli, Mihaiu Miron Calinescu, Ioan Berariu, Dionisie O. Olinescu, Teodor V. Stefanelli, Dimitrie Isopescul, Isidor Vorobchievici, Ştefan V. Isopescul, Ştefan Ştefureac, Ciprian Porumbescu, Dimitrie Dan, Dr. Alexandru Ştefanovici, Eusebiu Popovici, Vasile Vladimir de Repta, Isidor cav. de Onciul, Dr. Emilian Volutschi, Constan Cosovici, Constantin Popovici senior, Calistrat Coca, Mihai Bendevschi, Dr. Ioan cav. de Volcinschi, Grigore Halip, Simion Cobilanschi, Dr. Dimitrie Onciul, Dr. George Popovici, Vasile Calancea, Dr. Orest Popescu, Dr. Ştefan Saghin, Alexa Comoroşan, Te­odor Tarnavschi, Constantin ProcopovicI, Dr. Aninipodist Daşchewicz, Pompiliu Pipoş, Dr. I. V. Paşcan, Temistocle Bocancea, George Bogdan Duică, Eugenie Vorobchievici şi alţii, mai mult, ori mai puţin însemnaţi, între care şi câteva muieri, ca Sofia Ştefanova şi Elena Voronca ş. a.

*

Ioan POP RETEGANUL

 *

(Revista ilustrată, Anul I, Broşura 7, iulie 1898)


Comments are closed