1878, George Baritiu: Familia Hurmuzachi | Dragusanul.ro

1878, George Baritiu: Familia Hurmuzachi

1878 Familia Hurmuzachi TRANSILVANIA

*

În zilele lui M. T. Cicero, pe când mora­litatea publică şi privată luase lovituri grele, „sententia Gratitudo rara virtus” ajunsese ca să fie repetată adesea în Roma veche. „Să ne apere geniul nostru”, ca să nu mai cădem încă şi în păcatul acesta, de a fi nemulţămitori către binefăcătorii noştri. Fie-ne de ajuns, cu alte scăderi ale noastre; iar dacă nu suntem în poziţia de a răsplăti cu bine celor care încearcă să ni le corijeze, să le împuţineze, cel puţin să nu-i dăm uitării. În cazul de faţă, datoria cade asupra noastră, a celor ajunşi, astăzi, la bătrâneţe. Descendenţii noştri vor avea, apoi, să judece, dacă trebuie să rămână şi ei mulţămitori către aceia care au încărcat de bunătăţi pe părinţii lor.

*

Barit George Familia 8 din 1865

*

La începutul conversaţiunii mele, deschise asupra colecţiunii lui Eudoxiu E. Hurmuzache, apucasem a spune, pe scurt, că mă mustră conştiinţa, pentru-că, în 28 de ani, nu am fost în stare a-mi o uşura de sacra datorie a gratitudinii către casa Hurmuzachi. Astăzi, doresc a vă convinge că acelei case ilustre îi suntem datori toţi cu recunoştinţă şi cu conservarea perpetuă a memoriei sale, între noi; iar întru aceasta, îmi vor fi de ajutor nu numai informaţiile câştigate prin experienţă perso­nală, ci şi altele, poate şi mai preţioase, comunicate mie de către unii nobili amici.

*

Nobila familie Hurmuzachi nu este originară din Moldova, ci e una din cele care imigraseră, în­ainte cu vreo 250 de ani, din o insulă de-a Arhipelagului, locuită, amestecat, de greci şi italieni, anume veneţieni, pe când republica Veneţiei se afla în lupte continue cu turcii. La ruperea Buco­vinei de Moldova, străbunii acestei familii avuseră proprietăţi în ambele părţi; dar, precum cele­lalte familii patriciene (boiereşti), aşa şi familia Hurmuzachi, ne-voind să sufere, de o parte, prozelitismul religios, de alta, încercările de germanizare, s-a retras la proprietăţile sale din Moldova. Locurile acelor familii le ocupară, în Bucovina, succesiv, alţi omeni, noi, care îşi câştigară titluri şi ran­guri austriece.

*

După luarea Basarabiei de către Rusia, în anul 1812, şi după ce Moldova, câtă mai rămase ca principat autonom, îngenunchease, mai de tot, sub jugul acela cumplit, turco-fanariot, Eudoxiu (Doxachi) Hurmuzachi veni, iarăşi, în Bucovina, unde îşi cum­pără domeniul Cernauca, între Prut şi Nistru, la distanţă ca de o oră şi jumătate, de la capitala Cernăuţi.

*

Aici, capul familiei şi gentila sa soţie, Elena, descen­dentă din familia de Domn, după ce îşi regulă afa­cerile sale economice, îşi concentrară toate cugetele şi grijile către un singur scop sublim: ca să dea fiilor şi fiicelor, pe care li-i dăruia Dumnezeu, educaţiune şi instrucţiune, demne de aspiraţiunile pe care le nutreau în pieptul lor.

Doxake Hurmuzachi

Doxake Hurmuzachi

*

„Începutul înţelepciunii este frica Domnului”, era simbolul lui Doxachi Hurmuzachi. Aşadar, educaţia religioasă, mai presus de toate! Aşa s-a şi întâmplat. în reşedinţa sa cea nouă, era şi un paraclis, în care parohul comunei avea să facă rugăciunile, pre­scrise în ritul nostru, în toate serile de înainte de duminici şi sărbători, în prezenţa familiei şi a oaspeţilor amici, care nu lipseau mai niciodată.

„Să îngrijim, iubitul meu soţ, ca pruncii noştri, în acest amestec de limbi, să rămână aceea ce suntem noi, adică români, şi să-şi conserve sentimen­tele lor naţionale, în toată viaţa”, era refrenul soţiei sale.

*

Numai aşa s-a putut întâmpla ca cei cinci fii şi două fiice ale lor, deşi crescuţi între atâtea limbi, au ajuns ca să fie tot atâtea modele de virtuţi private şi publice, totodată însă şi aprigi luptători pentru dezvoltarea noastră naţională, în tim­puri de acelea, pe când a se numi cineva român trecea aproape drept crimă.

*

Pentru instrucţiunea pruncilor, părinţii au făcut sacrificii, precum, înainte cu 50-60 de ani, abia se mai vedeau la familiile cele mai ilustre din Eu­ropa. Patru fraţi, cei mai mari, Constantin, Eudoxiu, George şi Alexandru, au absolvit, pe întrecute, facul­tatea juridică, la Universitatea din Viena, şi numai Nicolae, al cincilea, după examenele de maturitate, s-a decis să rămână pe lângă părinţi, la ocupaţiuni economice. Surorile, Eufrosina şi Elisa, pe lângă că îşi vărsase Ceriul, peste dânsele, toate darurile sale, care fac pe femeie demnă de înalta sa vocaţie, avură şi parte de educaţie şi instrucţie, precum, în zilele noastre, le cer pedagogii cei mai celebri ai Europei.

*

Diferenţa, în etate, între Constantin şi Eudoxiu era numai de un an şi câteva luni. Cu dânşii, odată, studiau, la Viena, ardelenii Ioan Popasu, Ioan Maiorescu, Constantin Alpini şi regretatul Iosif Pop.

*

Constantin Hurmuzachi, decis a lua diploma de doctor în drept, abia apucase a de­pune vreo două riguroase (examene – n. n.), pe când una dintre fami­liile princiare din Moldova îl înduplecă să lase orice studiu, ulterior, şi să treacă la Iaşi, cu scopul de a purta cele mai grele procese, pe care le avea atât acea familie, cât şi alte câteva, cu statul Rusiei, pentru proprietăţile lor din Basarabia. Toate încercările de a scapă moşiile acelea din ghearele fiscului rusesc rămăseseră, până pe la 1835, vane. Procesele se poartă la St. Petersburg, precum de la sine se înţelege, în limba rusă şi după legile ruseşti. De unde să afle boierii omul de încredere, care să cunoască, totodată, limba rusă şi legile ruseşti?

*

Junele Constantin Hurmuzachi avu rarul curaj de a lua asupra-şi acelea procese. În opt luni, învăţă şi limba, şi legile, apoi trecu în Rusia, după lupte de jurisconsult-atlet, câştigă procesele şi salvă averile familiilor moldovene. Dar, apoi, Constantin nici nu mai scapă din Moldova, pentru că mol­dovenii cunoscură, în curând, eminentele lui calităţi, cum şi propriul lor interes, de a-l avea, întotdeauna, precum zic latinii, „a consiliis”. Dară nici Constantin nu era omul care să facă paradă de persoana sa; de aceea, imensa lui activitate, nu numai în sfera juridică, ci şi pe terenul naţional, abia ieşi la lumină, în o parte a sa, la anul 1848. Bărbat bine făcut, frumos, ca toţi membrii fa­miliei sale, elocvent, precum pot să fie numai oamenii care înaintau mereu, cu epoca, şi sunt ageri în luptele publice, ajutat de un tact fin, propriu iarăşi întregii familii, dânsul ştia să atingă scopuri mari, în linişte, fără a înzgomota lumea de primprejur.

Portret de Franz Xaver Knapp

Portret de Franz Xaver Knapp

*

Frate-său, Eudoxiu, avuse, ca excepţie a primilor ani ai activităţii sale, o viaţă şi mai retrasă. Decis, odată, a se devota, precum observasem aiurea, pe toată viaţa sa, la studiul istoriei, retragerea sa din lumea amestecată o vom afla cu totul natu­rală. Abia către finalul vieţii sale, se înduplecă să accepte prea onorante funcţii, la care fu chemat de ai săi, spre marea noastră durere.

*

Al treilea frate, George, acea figură dulce şi amabilă, care dorea să aibă braţe spre a cuprinde, cu ele, câte un milion de români, dintr-odată, şi al patrulea, Alexandru, acel cap genial, cu inima simţitoare, întotdeauna, mai mult pentru alţii, decât pentru sine, aceşti doi fraţi veniseră, tocmai la timp, spre a lua, în anii regenerării, pe umerii lor cele mai grele misiuni, din câte erau de împlinit, în acea epocă mare, în anii catastrofelor universale.

*

Voind să apreciem, mai de aproape, meritele fraţilor Hurmuzachi, nu ne este permis a pierde din vedere că patria lor augustă era Bucovina, prin urmare şi cercul lor de activitate, cu atât mai strâmtorat; era calea lor cu atât mai plină de obstacole, cu cât elementul românesc, de odinioară, al acelor regiuni, ajunsese ca să fie ignorat mai de toată lumea şi decăzut aşa de rău, încât, de exemplu, în anul 1849, pe când petreceam şi eu în acea provincie, în capitala Cernăuţi numai prin su­burbii se mai aflau români, care aveau o şcoală şi un docent bătrân, cu simbrie de 60 de florini pe an, pe când fondurile bisericeşti erau de peste cinci milioane.

*

Într-un consiliu de familie, se decise înfiinţarea unui ziar, într-o ţărişoară unde, până atunci, se ci­teau, în cercuri prea restrânse, numai unele ziare ger­mane, ici-colea, şi franceze. În ce limbă să se pu­blice acel ziar? Nu cumva în limba maternă, pentru acelea clase de omeni, care, în cei 71 de ani (1777-1848), sau uitaseră limba română, sau că o vorbeau, încă, numai cu clasa ţăranilor, ţărăneşte? Sau pentru acel cler, din care o parte considerabilă adoptase limba germană ca limbă a conversaţiei diurne, imitând curtea episcopală, la care se vorbea mai mult nemţeşte şi ruteneşte, şi cu atât mai puţin româneşte?

*

Se învoiră, deci, ca ziarul „Bucovina” să iasă în ambele limbi, germană şi română, în texte paralele, o dată pe săptămână, dar în format mare. Iară redacţiunea, împreunată, pe acelea timpuri, cu responsabilitate grea, premiala pe acelea timpuri cu responsabilitate grea, cine să o ia asupră-şi?

Hurmuzachi George Familia 20 din 1865*

Se cereau indivizi care să şi stea la înălţimea vocaţiei lor, să şi cunoască am­bele limbi perfect. Aceia puteau să fie numai unii dintre fraţii Hurmuzachi. Aşa, redacţiunea se în­cărcă pe umerii viguroşi ai fraţilor George şi Ale­xandru. Cu ce rezultat, să vă spună fiecare pagină a „Bucovinei”, pe care oricine o mai are să şi-o con­serve ca mărturie valoroasă pentru posteritate.

*

Eu în loc de a da probe despre spiritul ei, despre aspiraţiile acelei publicaţii, cu citate din ea însăşi, pe care le pot afla şi alţii, voi aduce, mai la vale, altele, din scri­sori private, în care oricine vorbeşte mai mult ca în familie, fără a se jena de publicul cel mare şi amestecat.

*

Cu o singură excepţie, de trei luni, din vara anului 1849, pe când redactorul de atunci al gazetei, aflându-se internat, prin forţă majoră, în Cernăuţi, şi care mai ajuta, pe cât se pricepea, toate greutăţile redacţiunii le purtară ambii fraţi, în acea epocă de criză supremă, în care Alexandru, ca şi mulţi alţi publicişti din acele zile, pe lângă nu ştiu câte avertismente, trebui să sufere şi un arest militar, de cinci zile, arest dictat din „vendetta” meschină, şi fără altă satisfacţie decât că unii din bărbaţii eminenţi ai naţiunii îl consolară cu împrejurarea că chiar şi reacţiunea absolutistă începuse a respecta puterea logicii din ziarul bucovinean, şi că mulţime de intrigi, ţesute contra românilor, se demascară şi se spărgeau prin revelaţiunile aceluia.

*

Doar cu laude simple şi cu felicitări, fie acelea oricât de sincere, nu se susţine nici o publicaţie. Era de prevăzut că anume un ziar, fundat întru sus atinsele conjuncturi provinciale, nu se va susţine numai din abonamente. Dar de unde subvenţii materiale? De nicăieri, decât numai de la familia Hurmuzachi. Chiar şi aşa, ziarul „Bucovina” putea să aibă viaţă mai lungă, decât nu­mai până în anul 1850. De o parte, însă, acel ziar fu exilat, ca şi „Gazeta” din principatele româneşti, la ordinul categoric al consulilor ruşi, pe atunci plenipotenţi ca nişte proconsuli de ai Romei, în ţările subjugate; iar pe de alta, în Transilvania şi Banat, deşi nu era interzisă pe faţă, erau, însă, luate măsuri secrete ca nimeni, din cei ce se află în funcţii publice, să nu cuteze a citi „Bucovina”.

Hurmuzachi Alecsandru Familia 25 din 1866*

Peste acestea, saţietatea lui Alexandru, alterată foarte, în urmarea luptelor continue şi a muncii prea încordate, îl constrânse să depună pana, până la zile mai senine, care însă nu veniră, până pe la 1861, când trecu şi ducatul Bucovinei prin prefaceri radicale. Într-aceea, mama, neuitata „Mămucă” a familiei, mai apoi, părintele ei şi adevăratul patriarh al românimii din Bucovina, mutându-se la loc de repaos etern, în ceata celor fericiţi, lăsară familia în doliu profund, care se prelungi şi prin moartea venerabilului lui ginere, a marelui logofăt Gheorghieş Sturdza, urmată în anul 1859.

*

Dar meritele familiei Hurmuzachi nu se mărginesc numai la colanele „Bucovinei”. Niciodată catedra de limba şi literatura română nu s-ar fundat, la gimnaziul nemţesc din Cernăuţi, dacă acea familie, ce-şi luase misiunea, de la Dumnezeu, pentru salvarea cel puţin a unei părţi din elementul nostru naţional, nu s-ar fi făcut, cum se zice, luntre şi punte pentru ajungerea acelui scop sfânt.

*

Fericitul în memoria noastră Aron Pumnul, născut în Veneţia, în districtul Făgăraşului, fost intern la St. Barbara, în Viena, după aceea, profesor în Blaj, abia scăpase din Transilvania, prin Moldova, la Cernăuţi, după arestări şi persecuţii diverse, pe când fraţii Hurmuzachi îşi ziseră: „Acest român trebuie să ajungă, la noi, profesor de limba şi literatura română!”. Ideea de a vedea propunându-se limba noastră, la unicul gimnaziu din Bucovina, era atât de nouă şi de neuzitată, încât vânturarea ei puse la mirare chiar şi pe episcopul diecezan, şi pe alţi bărbaţi, de altminteri respec­tabili; din care cauză nu a lipsita nici opoziţia destul de tare. Dar fraţii Hurmuzachi, odată de­cişi a realiza planul lor şi nededaţi a se retrage, cu una, cu două, folosindu-se, iute, de conexiunile lor de la Leopole (Lvov – n. n.) şi Viena, surprinseră pe adversari cu fapta împlinită, şi Aron Pumnul fu numit profesor, după ce, în intervalul procesului, se bu­curase de toată ospitalitatea ilustrei familii.

*

Arune Pumnul

Arune Pumnul

Întreba-veţi despre urzitorii Societăţii literare din Bucovina? Pe fraţii Hurmuzachi îi veţi afla şi la aceea, operând în linia primă. Voiţi a şti care au fost principalii luptători întru emanciparea Bu­covinei, de sub Galiţia? Veţi da, şi aici, tot de fraţii Hurmuzachi.

*

Ospitalitatea casei Hurmuzachi! Apoi aceea era proverbială în trei ţări vecine, iar anume în anii regenerării, ajunsese la culme. Boierii şi ti­nerii de boieri, câţi scăpaseră din vecina Moldova, în martie 1848, cu fuga în Bucovina, trebuia să petreacă la Cernauca, cu săptămânile şi lunile, înainte de a pleca în alte părţi, sub pedeapsa de a fi declaraţi inamici ai casei, dacă nu i se acceptă ospitali­tatea. Întocmai cu acea primire, cu adevărat părintească şi frăţească, avură, în anul 1849, ardelenii refugiaţi sau, altminteri, călători, ofiţerii de la Năsăud, funcţio­nari, profesori, până când veni rândul redactorilor „Gazetei” şi al „Foii”, ca să fie adoptaţi chiar între membrii familiei, onoarea acesta, pe care el o preţuia mai presus decât toate decoraţiile.

*

În iulie şi august 1849, se bucură de acea ospitalitate episcopul Iustin Sion, unchiul şi nepotul; doi ardeleni, pe lângă care mai invita, în fiecare săptămână, încă şi pe alţii, dintre care îmi aduc aminte de genialii şi neuitaţii boieri juni moldoveni Anastasie Panu, Petru Casimir, Russo, mai târziu, Cogălniceanu, unchiul şi nepotul, Iacob Bologa, în trecerea sa, de la Viena, către Transilvania, canonicul Timotei Cipariu, protopopul Grigore Mihali ş. a., şi, mai înainte, Alexandru Cuza.

*

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

„Câtă incomoditate!”, am zice unii, din generaţiile noi, care nu mai pot avea idee de vechea ospitalitate românească. Nu aşa zicea venerabilul septuagenar! Eudoxiu Hur­muzachi, ci, pe când încăleca superbul său armăsar arab, ca orişicare june cavaler, ca să-şi vadă de ale economiei, afară, la câmp, întorcându-se către oaspeţi: „Să nu vă pună păcatele să-mi fugiţi, în absenţa mea! Măi George, eu te cunosc din ochi, că vrei să fugi. Vină de mă sărută şi-mi dă parola că n-ai să fugi!”.

*

Nici o duminică nu trecea, ca să nu fie invitaţi şi alţi oaspeţi, din Cernăuţi sau dintre proprietarii vecini. În ziua sa onomastică, ce cade în septembrie, se adunaseră toţi membrii familiei, iar serbarea ţin opt zile. Adevărată sărbătoare patriarhală!

*

Se zice despre bătrâni că le place a lăuda trecutul, „laudatores temporis acti”. Noi, bătrânii de astăzi, nu avem cauza să ne lăudăm trecutul, cel amar şi dureros; zău, însă, nici cu acest materialism grosolan, nici cu egoismul impertinent din această epocă nouă nu ne vom putea împăca niciodată. De altminteri, fiind aci vorba de ospitalitate, apoi acest cuvânt, acum, după treizeci de ani aproape, nu mai are semnificaţia veche şi, cu atât mai puţin, vechea importanţă, mai ales în ţări semi-civilizate, precum sunt, de exemplu, Ungaria, Galiţia, Transilvania, România şi, prin urmare, şi Bucovina. Ospitalitatea de odinioară, pe lângă că era un criteriu al vieţii sociale, naţionale şi familiare, nota caracteristică de bună voință, gcnerozitate și amiciţie, ea se presimţi, totodată, ca o mare necesitate, în orice țară, unde așa numitele ospătării, ospelle, hoteluri, pe turcește – hanuri, nu erau cunoscute nici ca nume, precum nu erau nici locurile de con­venire (petrecere – n. n.) din zilele noastre, numite cluburi sau cazinouri, societăţi de lectură, cafenele elegante, care lipseau și pe la orașe și cetăţi, cu singura excepție a unora, situate în câte unu centru sau în calea mare a comerțului european; mai departe, în lăuntrul țării, decă nu ți-ar fi deschis ușa vreun proprietar sau vreun preot mai înstărit, adesea nu ai fi cutezat nici a rămâne la alt loc necunoscut, mai ales când îți putea fi în joc chiar și securitatea personală.

*

Lipsa de drumuri aşternute și, cu atât mai mult, de căi ferate silea pe o lume de omeni ca să cuteze a întreprinde călătorii, numai în anu­mite anotimpuri și după preparative luate cu șapte săptămâni înainte. Dacă foloasele, dacă importanța ospitalității, în starea veche a societății noastre și a mijloacelor de comunicare, era atât de mare, pentru locuitorii aceleiaşi provincii sau regiuni, cu cât trebuia să oblige ea, mai mult, pe călătorii din alte țări mai vârtos, dacă aceia erau niște re­fugiaţi din fața despotismului sau scăpaţi numai cu corpul și cu sufletul din flăcările vreunei revoluții su „bellu civile”.

*

Casa Hurmuzachi a fost adevărat loc de azil sacru pentru mulţime de pa­trioţi eminenţi, aruncaţi de valurile și catastrofele anilor 1848-1849, precum fusese și în anii 1821-1823, și în 1828-1829. Dar ospitalitatea casei Hurmuzachi avea o proprietate a sa, pe care nu știu să o descriu altminteri, decât numindu-o antică, în sensul clasic al cuvântului. Membrii familiei, în loc să aştepte mulțumiri de la oaspeții și amicii lor, le mulțumeau dânșii, iar după ce se depărtau, îi invita, din nou, prin scrisori atât de amabile și de obligatorii, încât te aduceau în tentația de a pleca, iarăși, la Cernăuţi și Cernauca.

*

1878 Familia Hurmuzachi TRANSILVANIA 2

*

Am precizat, mai sus, că, spre a învedera gradul de activitate, devotament și sacrificii al casei Hurmuzachi pentru sfânta noastră cauză, îmi voi permite a cita câteva probe din scrisorile private ale membrilor săi. Făcând acesta, se va cunoaște, totaodată, acea abundență, ca să zic așa, de cele mai nobile simpatii, cu care toți membrii familiei îmbrățișaseră cauza românilor din Transilvania și Ungaria, precum și ajutoarele materiale mijlocite prin conexiunile dumnealor.

*

Abia se aflase știrea despre căderea în captivi­tate și despre spolierea fostei redacții a „Gazetei”, când familia Hurmuzachi, cu alți moldoveni generoşi, precum Anastasie Panu, Petru Casimir și Dimitrie Ralet, punându-se în fruntea unei colecte anonime, o surprinseră cu suma de 175 galbeni, ca să aibă mijloace de subzistență, până la reintrarea sa în patria natală[1].

*

După patru luni, de la reintrarea „Gazetei” în Transil­vania, redactorul primi, de la capul familiei, sub­scrisă „Doxaki Hurmuzake Agă”, cu data „Cer­năuţi, 22 Ianuarie” (3 februarie), o epistolă mai lungă, în care se oglindește și reproduce, de minune, fericitul temperament, totdeauna vesel și glumeț, al septagenarului patriarh. Spre a nu vă prea obosi atenţia, pentru că aș mai avea multe de zis și de citat, voi reproduce, aici, numai cam a patra parte din acea epistolă, iar restul să rămână pentru alte timpuri. mai prospere.

*

„Precum răul pe pământul nostru sublunar produce, totdeauna, și oareșce bine, așa și tristele evenimente, ale ambilor ani abia trecuți, pe lângă toate pătimirile și și rănile sângerânde ale românimii, care păreau că numaidecât o vor nimici, au produs acest bine, că bărbaţii români, care simt adânc și sunt gata a se jertfi pentru naţiunea lor, împinși de o putere irezistibilă, se cunoscură, se iubiră și se îndatorară unii pe alţii, legându-se și unindu-se, spre binele neamului, cu legăminte atât de plăcute, precum și trainice. Din parte-mi chiar, deși ultima mişcare a românilor nu ar fi avut alt spor, eu, totuşi, aș binecuvânta apropierea duhurilor, unirea inimilor, frăţietatea caracterelor, solidaritatea soartei, bucurarea și compătimirea unuia, pentru toti, și a tuturora, pentru unul, care au izvorât din acea mişcare, și prin care răzlețitul trup al națiunii noastre, fără îndoială, s-a îndesit și s-a închegat (De aci, încolo, după ce conversează cu însuși adresantul, pe care zice că l-a adoptat între fiii săi, continuă, în dulcea sa manieră unionistă). De ar fi Brașovul pe lângă Sadagura, zău că nu m-aș mânia, și de te-ar pune, iarăși în vreo chibitcă (căruță), condusă de un tătar, în ulițele Cernăuțiului, cu toată întristarea mea, totuşi mai mult m-aș bucura, decât m-aș întrista”.

*Muresanu Andrei Familia 20 din 1867

Pe la fine, dorește tot asemenea „chibitcă” și lui Andrei Mureșianu, pe care nu-l cunoștea în persoană, dar dorea însă mult să-l apuce, odată, în rezidența sa.

*

În tomna anului 1851, fiind adunaţi cei mai mulţi membri ai familiei la marele logofăt Gheorghieș Sturdza, în Dulcești (lângă Roman), „Nestorul”, pre­cum singur se numise, în altă epistolă, rezumând, pe scurt, prefacerile prin care trecuserăm cu toţii, în considerația noii situații politice se exprimă, în epistola din 5/17 octombrie, între altele: „Nu vom înceta de a conserva aceste neapărate condiții ale re-ieșirii sacrei noastre cauze, căreia, întotdeauna, vom închina toate puterile și dorințele nostre și toate mijloacele legale, căci, ca și dumneata, și noi sutem con­vinşi că numai prin legalitate, credință către tron, cultură și perseverență putem ajunge la ținta dorințelor noastre, care a fost și, totdeauna, va fi fericirea națiunii” (Restul scrisorii are a face numai cu persoana, fiind „adoptată”, în 1849, lângă ai săi). Subscriși: „Părintele și Mama familiei, toți cinci fraţii, surora Elisa și iubitul său soț”.

*

În vara anului 1852, fiind membrii fa­miliei, iarăși, la Dulcești, în epistola din 8/20 iulie, prin venerabilul cap al aceleia, aduce aminte, iarăși, celor cunoscuţi din Transilvania, ca să nu-i dea uitării.

*

Acesta fusese proprietarul nobil bucovinean, boierul moldovean Eudoxiu sau, precum se subscria singur, Doxake Hurmuzake, unul din cei mai tari pilaştri (stâlpi – n. n.) ai religiei și ai bisericii; casa lui, altarul naționalilății și al limbii noastre; soția și fii­cele sale, locțiitoare ale virginelor vestale lângă focul sacru, fiii săi, tot atâția Fabii, luptători pentru sfânta cauză, ginerii săi, demni imitatori ai socrului lor.

*

Eu, însă, nu pot să stau acilea; datoria mea frățească mă obligă a serba, în special, memoria celor trei fraţi, răpiți dintre noi prea curând, prin cruda moarte, căci puținele cuvinte nu pot da nimănui ideea justă despre meritele lor nemuritoare, iar ceea ce mă supără foarte este neputința la care am ajuns, ca să nu mai fiu în stare de a vi-i prezenta întocmai precum au fost și au lucrat dânșii. Dar va veni, cândva, vreun biograf, care va îndeplini toate neajunsurile mele.

*

Am atins, în decursul naraţiunii mele, că toți membrii familiei Hnrmuzachi îmbrățișaseră cauza românilor din Transilvania, cu tot zelul și devotamentul. Mă doare foarte că nu mai sunt la mâna mea documentele din care s-ar vedea că, din toate in­stitutele serioase de cultură și binefacere, câte s-au întreprins aici, la noi, în anii de început ai sistemului absolutist, nu a fost mai niciunul, la care mem­brii familiei Hurmuzaehi să nu fi participat, atât direct, cât și indirect. Biserica, școala, reuniunile, toate erau obiectele îngrijirii lor, la tot au contribuit cu sume considerabile. În lipsă de alte documente, care cred că se conservă undeva, în vreo archivă, mie-mi caută se recurg, iarăși, la corespondențe pri­vate, din puținele, câte am fost în stare a le păstra, sub statul polițienesc, ca pe niște relicve scumpe.

*

Voi începe cu activitatea fratelui Constantin. Dintr-un postscriptum, alăturat la scrisoarea din 26 ianuarie 1850, a doamnei Elisa (măritată Sturdza, sora sa mai mică), aflu că acest bărbat genial de stat plătea spesele spre a deschide foilor românești drumul în Moldova (Basarabia – n. n.), printre turci și mus­cali, care țineau țările românești ocupate.

*Mikuli foto

Din scrisoarea sa, de la 5 octombrie 1851, se vede că ambele sale surori, doamnele Eufrosina și Elisa, con­tinuau colectarea cântecelor românești și punerea lor pe note, începută, din anul 1849, luând, spre acest scop, artişti aleşi, pe care îi plăteau în mod splendid. „Până acum, acest rar talent (artistul Karl Mikuli) a transcris, sub nemijlocita asistență și îmboldire a mea și a surorii mele, Săftica (Elisa, Elisabeta), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 de cântece naţionale, din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca”.

*

Iată, dară, că, înainte cu 30 de ani, încă și muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi. Bani costau încercările acelea și îi numărau mai ales genialele surori.

*

În epistola sa, din 7/19 decembrie stil vechi 1851, pe cât de amplă, tocmai pe atât de măduvoasă și interesantă, din diverse puncte de vedere, Constantin Hurmuzachi îmi face cunoscut că, cu ocazia adunării de familie, la Dulcești, a strâns și înaintat 400 florini, monedă convențională, lui Simion Bărnuțiu, pentru ca, după ce, în deputațiuni naţionale, încetase orice câmp de activitate a sa, să-și poată continua studiile juri­dice, la universitate. 400 florini, monedă convențională, făceau, înainte cu 27 de ani, cât, astăzi, 800 florini. Mai departe, Constantina arată, în aceeaşi epistolă, că, pentru bisericile prădate de unguri, în Transilvania, a adunat veștminte, cărți bisericești și, peste acelea, 1.000 florini, monedă convențională, tri­miși toți episcopului Andrei Șaguna.

Barnutiu Simion Familia 14 din 1865*

Constantin Hurmuzachi însă nu se îndestula numai cu atâta, ci îndemnă și rugă guvernul Moldovei ca să facă apel la țara întreagă, în favorea bisericilor de­vastate, ceea ce se și făcu, iar în capul listei magnaților țării se puse bunul Domn, marele, dar nefericitul patriot Grigorie Sturdza, cu 100 de gal­beni, după care urmară alte subscripții. Sumele au ajuns, succesiv, la Sibiu și se pot vedea din conturile episcopiei (acuma, ale mitropoliei). De altminteri, episodul acesta, din 1851, merită să ajungă în proprietatea publicului, cu excepție de intimitate strict privată, la care nu are dreptul nimeni altul.

*

Din epistola lui Constantin Hurmuzachi, de la 28 iulie stil vechi 1852, văd, iarăși, că mai înaintase o sumă de bani, în aur, la casieria episcopiei din Sibiu și, totodată, 60 de galbeni pentru casieria Reuniunii Femeilor Române Transilvane, la Brașov, peste su­mele trimise, în anul 1851. Totodată, îmi arată că a înaintat, încoace, și un transport de cărți românești, spre a le împărți gratis la Sibiu, Blaj și Brașov, iar 36 de exemplare din Baladele” lui Vasile Alecsandri să se vândă, în folosul „Reuniunii Femeilor Române”. În același timp, Constantin Hurmuzachi își dăduse tot concursul său viguros, împreună cu August Treboniu Laurian, pentru „Cronica” lui George Sîncanu, ca să poată vedea lumina, ceea ce se și întâmplă, în următorul an, l853, după ce Domnul țării, Grigorie Alexandru Ghica, dăduse, spre acel scop, spezsele din caseta sa.

*

Meritele lui Eudoxiu Hurmuzachi pentru patrie și naţiune sunt depuse și conservate în cele 7 volume de documente, despre care am dizertat mai înainte.

*

Pe cât timp se publica „Bucovina”, fostul redactor al „Gazetei” a stat în corespondență ne­curmată cu redactorii ei și, mai ales, cu diligentul și genialul Alexandru; dar, din toată acea corespondență, a celor doi fraţi, numai 15 epistole au putut scăpa de vechea poliție absolutistă. Nu mi-ar fi păsat nimic, să le tot citească, dar urgia era că, luate, odată, de la om, nu ți se mai întorceau în posesie; de aceea, pe unele, deși inocente, dar poate humoristice, cum scria Alexandru, le făceai auto-dafe, în foc cu ele, că-ți aduceau aminte de cuvintele cumplitului cardinal Richelieu: „Scrie-mi, pe o bucățică de hârtie, trei cuvinte, de ori, ce înțeles vei vrea tu, pentru ca, din acelea, să-ți formulez un proces criminal și să te duc, cu ele, la pierzare”.

*

Avea dreptate Richelieu, pentru că, într-un stat despotic, în cazuri de acelea, restul îl făceau și împlineau denunțătorii, spionii și martorii mincinoși, un procuror servil, un avocat fără conștiință și un tribunal de iepuri.

*

La începutul acestei conversațiuni, precizasem că părinţii familiei Hurmuzachi au dat tuturor pruncilor lor, de ambele sexe, educație model. Dacă nu m-aș teme că voi trece peste legile stricte ale modestiei, aș spune, aici, că ambele dulci surori cunosc câte cinci limbi străine, iar limba maternă o cultivă din mică pruncie, că au urmărit regulata dezvoltare a ei și că s-au aflat, totdeauna, în curentul literaturii noastre. Acel stil, ce curge lin ca și o vâlcea din frumoasele câmpii ale patriei, acelea trăsături elegante, acele fraze, acele idei sâmburoase și, totuşi, pline de spiriu, martore ale unei inteligențe superioare, ar putea convinge pe oricine despre adevărul ziselor mele, dacă nu ar fi așa de puține acele ființe fericite, care să fi avut ocazia de a cunoaște mo­dul scrierii dumnealor.

*

În epoca pe care o am eu înaintea ochilor, subiectele de predilecție ale doamnelor Eufrosina P. Petrino și Elisa G. Sturdza erau educația, literatura și muzica, la care se adăuga grija cea mare de a înmulți colecțiile cântecelor naţionale din țările locuite de români, de a le clasifica și a face speze considerabile, ca la cele ce se aflau calificate ca melodia să fie pusă pe note. Tot aci, aș mai denunța, cu mare plăcere, că, în familia Petrino, prima educație și instrucţiune a fiicelor a trcbuit să se facă, în urmarea voinței determinate a mamei lor, imediat, sub ochii dumneaei, așa că, din câteva obiecte, da însăși mama lecțiunii. Tot asemenea, aș mai șopti amicilor culturii noastre că doamna Elisa G. Sturdza, în lipsă de prunci pro­prii, împarte ajutoare la alte familii, ai căror prunci au lipsă de bună educațiune. Dar, fiindcă fiicele lui Hurmuzachi, ca și, odinioară, neiuitata dumnealor mamă, nu sufereau ca să știe stânga ceea ce face dreapta, voi pune frâu voinței mele, cu atât mai vârtos că figura, cu capul și ochii de Minerva de la Rușnița, ca și acel ideal de Vestală de la Dulcești, impune tăcere, una, prin căutătura sa maiestoasă, alta, prin acel aer de bunătate și blândețe cuceritoare. Cu toate acestea, însă, eu cer indulgenţa dumnealor pentru acestă lipsă de discreție, și o cer pe temeiul că parte conside­rabilă din virtuţile atinse de mine, numai cum ai atinge floricica Mimosa, a ajuns, de mult, chiar fără știrea și voia dumnealor, în domeniul istoriei naționale; căci nu este permis bărbaților națiunii a desconsidera devotamentul acelor femei, care au conlucrat și conlucră la realizarea salvatoarei noastre civilizații. Mulțumită Ceriului, noi ne putem lăuda cu mulţime de femei, ale căror instruire fermecătoare consistă în virtutea lor creștină, în virtuţile familiare și naţionale. Dacă dânsele, ca și fecioarele cele înțelepte din Evanghelie, își mărginesc activitatea lor în cercul familiei și răspund, în ascuns, că dinaintea altarului din casă, la vocația destinată lor de către Dumnezeu și natură, datoria bărbaților, față cu acele virtuţi este a le face cunoscute familiei celei mari și a le distinge pe fiecare după meritele lor.

*

Femei române, care, în mijlocul unei reacțiuni generale, din toată Europa, la vederea baionetelor rusești și turcești, într-o epocă a pesimismului universal, aveau tărie de suflet și cutezau a zice, divină presimţire și prevedere, că se poate scrie: „Dați-mi voie să vă spun intima mea con­vingere, că cauza naţională va reuși, fără îndoială, în câtă vreme va avea așa demni și curajoși apărători” (Elisa Gr. Sturdza, Iaşi, 26 ianuarie 1850), femei, am zis, de această mărime sufletească nu se poate să mai rămână reținue și ascunse dinaintea ochilor națiunii. Nu, domnilor, aceasta nu se mai poate!

*

Eu am comis indiscreția, pe care o văzurăți; comiteți și dumneavostră, asemenea, în cazuri în care veți descoperi virtuţi ca ale surorilor Hurmuzachi, căci, pentru mustrarea ce vom suferi, vom avea satisfacția înălțătoare de inimi, de a fi prezentat generațiilor tinere tot atâtea modele de adevărate mame, nu numai ale familiilor proprii, ci și ale familiei celei mari. Încă o dată: Femei ro­mâne știu să zică patrioților persecutaţi, pe moarte: „Bărbaţii care, în curs de atâția ani, au ștint a dezveli cel mai rar curaj, întru împlinirea sfintei lor chemări și a înfrunta cele mai înspăimântătoare pericole, n-au nicicum trebuință de a noastră mângâiere. Aceasta o află în conștiința binelui ce l-au făcut și sunt în stare a-l mai face, precum și în speranța ce trebuie să le-o insufle sacralitatea cauzei pe care o au îmbrățișat-o și apărat cu așa mare căl­dură și măiestrie” etc.

*

Acestea și acestora asemenea erau cuvintele de încurajare, ce se îndreptau, pe la 2/14 august 1840, din Tusculum, din reședința de la Dulcești, de către proprietara ei. Femei sunt acestea sau, mai bine zis, îngeri veghetori, genii bune, luptători chiar contra destinului funest al multor bărbaţi?

*

„Onoraţi femeile!”, a comandat Schiller bărbaților natiunii germane. Onoraţi virtuţile femeilor române, cer eu de la bărbaţii națiunii române.

*

Serbaţi memoria membrilor familiei Hurmuzachi, duși, de la noi, la viața mai fericită!, rog pe naţiunea noastră. Iertați neanjunsurilor mele, căci nu am fost în stare să vă dau icoana mai fidelă a casei patriarhale de la Ceruauca! Ca să-mi pot ajunge scopul acesta, aș fi avut să mă supun la altă muncă importantă, adică la scrierea istoriei Bucovinei, pe acești treizeci de ani din urmă, din care familia Hurmuzachi își are partea leului.

 *

George BARITIU

*

(Transilvania, Anul XI, Nr. 3 şi 4, Braşov, 1 şi 15 februarie 1878)

*


[1] Epistola din 10/22 iunie 1849, scrisă de Theodora Sion, Petru Casimir, Anastasie Panu, George Sion. Epistolele lui Constantin Hurmuzachi, de la Dulcești, din 12 iunie, și de la Fălticeni, din 21 iulie stil vechi 1849. Iar doamna Elina Gr. Sturdza invita pe familia lui, care sta la Ploiești, în aşteptarea celor ce erau să se mai întâmple, ca să treacă la Dulcești, la Moldova, pentru tot timpul cât ar fi fost, până la reîntoarcerea în patria sa.


Comments are closed