1877: Eroi fălticeneni, la Griviţa | Dragusanul.ro

1877: Eroi fălticeneni, la Griviţa

„Când încetau focurile turceşti şi, din întâmplare, nu s-auzea nici un gemăt, se făcea o linişte ca în mor­mânt, o linişte mai sfâşietoare de inimi decât zgomotul puştilor şi vaietul răniţilor. Dar asta ţinea o clipă şi, deodată, vreun urlet înăduşit şi lung al vreunui rănit, ce se zvârcolea muşcând pământul, răsuna fioros prin adâncul întuneric, iar el era ca un îndemn, căci după el începeau, de pretutindeni, vaietele şi răcnetele. Peste trei mii de oameni acopereau pământul şi din trei mii de piepturi strivite răsăreau vaietele celor ce se luptau cu moartea. Aceştia, însă, cel puţin erau în mâna lui Dumnezeu; vai, însă, de acei ce se zbăteau  în mâinile turcilor! Toată noaptea au auzit ai noştri ţipetele deznădăjduite ale răniţilor de la cealaltă redută, de la Plevniţa. Îndată ce au fost împinşi îndărăt românii, turcii din Plevniţa ieşiră din redută şi se năpustiră asupra răniţilor de sub poalele redutei şi de prin Valea Sângelui şi şi-au bătut joc de trupele moarte, iar pe răniţi i-au târât de picioare, spre redută, şi i-au batjocorit în chip neomenesc. I-au dezbrăcat până la piele, le-au tăiat, rând pe rând, urechile, nasul, limba, mâinile, întâi până la încheie­tura palmei, apoi până în cot şi până în umăr; le-au scos ochii, le-au spintecat pântecele şi, apucând maţele de un capăt, le smulgeau din bieţii oameni încă vii; i-au azvârlit de vii pe jăratec, i-au tăiat bucăţi şi i-au împrăştiat pe câmpie.

*

Pe maiorul Şonţu şi pe căpita­nul Mărăcineanu, pe amândoi numai de la piept în sus i-au înfipt în ţepe înalte şi i-au pus ca trofee pe pa­rapetul redutei, ca să-i vadă ai noştri” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 107).

*

„Într-o vreme, un dorobanţ puternic şi întunecat la vorbă şi la chip, unul Gheorghe Ciobanu, din Buhuş, apucase pe un harap de picioare – cum i-o fi căzut harapul în mână? – şi se învârtea cu el şi izbea pe ceilalţi harapi, parcă s-ar fi apărat de câini cu băţul. În urmă, a căzut Ciobanu, cu arap, cu tot, în şanţ.

*

Mai veselă a fost întâmplarea altui harap, pe care îl apucase căprarul Vasile al Ilincei de-o mână, pe semne ca să-şi facă loc, şi-l izbi îndărăt între dorobanţi. Era un buzat mititel şi slab; se împiedecară de el vreo câţiva dorobanţi şi-l călcară, în fuga lor, dar harapul, în urmă, sări în picioare şi dete să fugă spre şanţul turcesc. El, spre şanţ, ai noştri, spre şanţ, şi se trudea harapul să scape de unde era. Sergentul Simion Taftă începu să strige: „Daţi în el, băieţi!” şi spun cei ce trăiesc, din­tre câţi au văzut pe harap, că se înveseliră de fuga ha­rapului, căci fugea bietul ca un smintit, alăturea cu do­robanţii. Se vede că nu-i era tocmai îndemână între dorobanţi. Dar a avut noroc, căci a sărit în şanţ la ai lui.

1877: Bataille de la Plevna – în Biblioteca Gallica

Moldovenii au nume mai frumoase decât muntenii, căci şi-au păstrat poreclele ca nume şi n-au năzuit să se cheme cu toţii la fel, ca muntenii. Şi era frumos să asculţi chemările pe nume ale ofiţerilor, când îşi în­demnau oamenii să sară în foc. Era unul Ion Miercuri, din Răvăşani, care scăpase, ieri, ca prin minune de un glonţ, în vremea cât era străjer în şanţ, cu unul Pavel Marţ, din Ruginoasa. Pe Marţ l-a omorât glonţul. Iar astăzi, Ion Miercuri tot n-a scăpat de moarte, căci a fost printre cei dintâi care s-au azvârlit în şanţ. Şi ieşise vorba, după aceea, printre suce­veni (cei din fostul judeţ Suceava, care cuprindea ţinutul Fălticenilor şi parte din judeţele Botoşani, Iaşi şi Neamţ – n. n.), când se gândeau la morţii lor: „Bietul Marţ a mu­rit luni, iar nenea Miercuri a murit marţi”.

*

Pe coama şanţului izbea cu patul puştii în harapi unul, Vasile Ursu, din Fântâna-Mare, şi, izbind, îşi tot cânta singur: „Hai, izbeşte, Ursule, sări degrabă Lupule, nu te lăsa, Corbule!”. Tovarăşii de pe lângă el se numeau, într-adevăr, aşa.

*

Sergentul Petre Loghin era isteţ la vorbă şi, până n-a fost străpuns de baionetă, îşi tot îndemnă oamenii cu gluma. Când a văzut pe George al lui Găină, din Bogdăneşti, azvârlindu-se spre şanţ, a strigat: „Haida, zboară Găină, zboară!” şi, întorcându-se spre dreapta: „Cântă-le, Scripcă, de petrecanie!”. Bietul Scripcă, om mai în vârstă, din Ruginoasa, n-a apucat să cânte multe, căci a căzut lovit de glonţ, în clipa aceea.

Ostaşi români, Vânători, „Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Şi prin şanţ, în învălmăşeala cea mare, s’auzeau vorbe de acestea. Mulţi dintre oameni se numeau după mame ori după neveste, şi cum îşi strigau unii altora, să părea că prin şanţ sunt numai femei „Sări, Dochiţă; haide Măriucă; străpunge-], Angelina!”.

*

S-a potrivit că Gheorghe al Dascălului din Şaru (Dornei – n. n.), s-azvârlise spre un ofiţer turc, dar fiind izbit de-un glonţ de revolver a căzut. Era numai rănit şi avu puterea s-apuce, cu amândouă mâinile, de peste fluierele picioarelor, pe ofiţer şi să-l ţie locului. Se azvârli atunci Grigore Popa, din Vlădeşti, spre ofiţer, care trăgea cu re­volverul, dar nu se putea mişca. Şi strigă sergentul Ion Chiriac, alergând şi el: „Ţine-l bine, Dascăle, fă-i prohodul, Popo!”.

Ostaşi români, Roşiori, „Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

III

Turcii, de pe parapetul redutei, vărsau gloanţele ca grindina asupra românilor care nu intraseră încă în şanţ, iar cei din şanţ se apărau cu baioneta. După ce însă ai noştri săriră în şanţ, turcii, de pe parapet, nemaiputând să tragă spre ai noştri, căci ar fi lovit şi într-ai lor, ieşiră, cu mare strigăt şi cu multă năvală, din redută şi veniră într-ajutorul celor din şan­ţuri.

*

Căpitanii Năstase Ion şi Ioachim Rusu îi văzură şi, ocolind şanţul, le ieşiră înainte, cu o mână de oameni. Ei trecură peste grămada de faşine, dar Rusu căzu ră­nit de glonţ şi se prăvăli în şanţ. Un redif se repezi, de departe, spre căpitanul Năstase, cu baioneta, dar sol­datul Teodor Dârju, văzându-l, îi sări în cale şi-l ghionti cu patul puştii în fălci, de-l răsturnă plin de sânge. Căpitanul apucase să se dea într-o parte de izbitura turcului, dar, alunecând pe sânge, căzu jos, în genunchi, şi acolo rămase, căci, în clipa aceea, l-a trăsnit un turc cu patul puştii în ceafă şi i-a rupt oasele gâtului.

*

În clipa următoare, răsare din şanţ maiorul Niculae Ion, cu obrazul numai sânge, cu bluza toată sfâşiată, plin de noroi şi fără chipiu. După el, gloatele. Scă­pase ca prin farmec de câteva baionete; a fost izbit, însă, în două rânduri, cu pumnii în obraz. În fruntea dorobanţilor săi, se apucase c-un sergent turc de gât şi, în zvârcolire îşi sfâşiară amândoi hainele, apoi fu az­vârlit în noroi. Trecuseră peste el şi turci, şi români, şi căzură morţi, în vremea aceasta, doi sublocotenenţi, Valentineanu şi Dănescu.

Ostaşi români, Dorobanţi, „Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Să contenim aici cu povestirea, ca să ne întoarcem la celelalte batalioane. În clipita în care a sărit Ion Niculae, cu ai săi, în şan­ţul turcesc, din paralela noastră ieşiră, cu mare strigăt, dorobanţii munteni, în cap cu maiorul Handoca, şi în­cepură să alerge spre redută. Turcii îi întâmpinară cu salve de puşti, tunurile de pe dealuri începură să-i bată în coasta stângă. Seceraţi ca snopii de focul turcesc, dorobanţii se răriră, dintr-odată; maiorul Handoca, izbit de un glonţ, căzu rănit şi rămase jos. Atunci companiile şovăiră. Căpitanul Ionescu însă, în fruntea companiei lui, sări înainte; un plumb veni şuierând şi trânti pe căpitan la pământ. Locotenentul Rătescu îşi azvârli compania înainte, dar fu rănit şi el, şi compania stătu pe loc. Neputând să înainteze, întreg batalionul s-a culcat atunci pe pământ, ca să scape de gloanţe. Aceştia stăteau acum pe loc, aşternuţi câmpului, şi Niculae Ion cu ai săi era lăsat singur pe sub redută.

*

Cârmuitorul luptei, colonelul Sachelarie, dete atunci poruncă să iasă din paralele al treilea batalion, al maio­rului Bădulescu. Batalionul sări repede şi în pas aler­gător începu să fugă spre redută. Locotenentul Călinescu, un ofiţer de ordonanţă al Domnitorului nostru, alerga înaintea batalionului: el ceruse însuşi să i se facă onoarea să meargă în luptă. Căzu, însă, de la cei dintâi paşi, izbit drept în mijlocul frunţii de un glonţ. Cu toate că amândoi căpitanii celor două companii de dinainte, Mihăescu şi Davidescu, căzuseră răniţi, com­paniile mergeau înainte. Dar aşa de omorâtor era focul turcesc, încât nici acest batalion n-a putut să înainteze şi abia ajunse până unde era culcat batalionul lui Han­doca, abia apucă să-l ocolească şi să treacă puţin înainte şi trebui să se aştearnă şi ei pe pământ. Acum stătea şi acest al doilea batalion pe loc, şi Ni­culae Ion, cu ai săi, era lăsat singur în mâna morţii, sub redută.

*

Comandantul luptei mai avea rezervele. Să le bage şi pe ele în foc ? Văzând că amândouă batalioanele trimise într-ajutor nu înaintează şi că lupta e deznădăjduită, dete poruncă batalionului maiorului Pega să iasă la larg. Acest batalion dintr-al şaptelea de linie, aşezat în dosul redutei noastre, ieşi grăbit din şanţuri şi ocoli reduta cu multă greutate, fiind mare îmbulzeală de soldaţi de-ai garnizoanei pe lângă redută. Răzbi printre ei şi fiindcă nu mai eră vreme să intre prin şanţurile din apropiere, el fu silit s-alerge pe câmp deschis. Bătut din coaste de tunurile din Bucova şi din faţă de tunurile Plevniţei, acest batalion, scăzut de tot, n-a putut să înainteze decât până la paralelă, adică până acolo de unde porniseră celelalte trei batalioane, şi trebui să stea şi el pe loc.

1877, spital de campanie – foto Szatmary

IV

Acum stăteau, unul după altul înşirate pe câmp, trei batalioane, culcate pe jos, şi bieţii dorobanţi ai lui Ion Niculae erau singuri sub reduta turcilor. Spun ofiţerii că focul turcesc niciodată n-a fost aşa de puternic şi de mânios ca acum, parcă s-adunaseră toate zecile de mii de oşteni ai lui Osman într-un singur loc.

*

Se întâmplase că toate aceste trei batalioane culcate să fie de munteni. De aceea, moldovenii lui Ion Niculae s-au plâns că „i-au lăsat muntenii la pierire”. În vremea aceasta, moldovenii lui Ion Niculae stră­bătură locul dintre şanţ şi redută, începură s-arunce scările pe parapet şi să se urce, ici-colo câte unul, pe zidul cel drept ca peretele. Ei se mai luptau în pierzarea minţii, căci acum nici de scăpare nu era vorba, necum de biruinţă. Toţi patru comandanţii de com­panii căzuseră, căpitanul Năstase Ion, mort, iar ceilalţi trei căpitani, Ioachim Rusu, Vasile Andreescu şi Hacic au fost duşi la ambulanţe. Companiile fură cârmuite de singurii ofiţeri, de un locotenent şi trei sublocote­nenţi; dar locotenentul căzu rănit, iar toţi sublocote­nenţii rămaseră morţi pe sub parapet.

*

Ca şi la întâia năvală, la Plevniţa, batalionul, rămas fără ofiţeri, a fost dus înainte de sergenţi şi de căprari, până mai erau şi de aceştia. Zvârcolirea era fără nici o ţintă, soldaţii se luptau numai ca să ucidă şi să se apere de moarte; copleşiţi cu totul, ei se zbăteau în ghearele morţii. Plecaseră o mie de oameni şi căzuseră opt sute, şi cei două sute rămaşi, gâfâind de obo­seală şi plini de sânge, se mai băteau, se băteau ca orbii, nechibzuind unde lovesc şi nesimţind că sunt loviţi.

1877, cazarmă românească – foto Szatmary

Maiorul Ion Niculae se ţinu tot în fruntea lor şi cu atâta vitejie năzuise spre şirurile turcilor şi atât de mult îi amărâse cu avântul, încât, la urmă, când îl vă­zură străpuns de baionetă şi căzând pe spate, săriră la el cu topoarele şi-i despicară capul, ciopârţindu-l în bucăţi. Înşişi ofiţerii turci îl ciopârţiseră, dintâi pe el, apoi pe căpitanul Ion Năstase, căci vruse Dumnezeu să cază viteazul maior chiar în locul unde-i căzuse mai înainte căpitanul. Săriseră, într-acest timp, şi batalioanele din urmă, care se aşternuseră câmpului. Degeaba, însă, se opin­tiră să stăvilească împotrivirea turcilor şi degeaba le-a fost toată stăruinţa şi statornicia. Săriră acum şi re­zervele turceşti, alergară într-un suflet la reduta companiei din tabăra întărită de la Bucova, şi însuşi Osman fu înştiinţat să trimeată batalioane de sprijin.

*

Domnitorul nostru, cât a ţinut lupta, stete în dosul redutei noastre, pe un colnic, şi priveghea lupta. Văzând el că e cu neputinţă să se mai prelungească o luptă zadarnică şi că turcii se îngrămădesc tot mai mult, a dat poruncă de retragere, ca să nu-şi mai dea pieririi batalioanele aşa de cumplit ameninţate. Un batalion din garnizoana Griviţei ieşi, atunci, şi sprijini retragerea. Batalionul dorobanţilor din Râmnic trebuia sprijinit, mai ales, fiind mai sub redută, iar bata­lionul moldovenilor nu putea să mai fie mântuit, era jertfit cu totul. În retragere, dorobanţii adunaseră pe cei răniţi de pe câmp, pe câţi putură; răniţii din şan­ţuri rămaseră acolo şi fură măcelăriţi de turci. Pe mol­dovenii lui Ion Niculae, câţi apucară să se retragă de sub redută peste şanţ, îi aduseră dorobanţii din celelalte batalioane, parte în braţe, parte târându-i, căci într-atâta erau de obosiţi, de nu se puteau ţine pe picioare.

*

Între ofiţerii răniţi, aduceau ai noştri şi pe căpitanul Bogdan, un ofiţer de ordonanţă, care, fiind trimis de Domnitorul nostru să-i aducă veşti de pe câmpul de luptă, se alipi de dorobanţii râmniceni şi se rugă să fie lăsat să intre şi el în foc. Am spus, mai înainte, cum alt ofiţer de ordonanţă, locotenentul Călinescu, făcu acelaşi lucru şi căzu izbit de glonţ. Căpitanul Bogdan eră izbit de două gloanţe şi avea pântecele sfâşiat de ele, încât îi curgeau maţele. Dus în spital, chiar in acea zi fu cercetat de Domnitorul nostru, care însuşi îi puse crucea Sfântului Gheorghe pe piept, dar peste noapte căpitanul a murit.

1877, spital de campanie – foto Szatmary

V

Se luptaseră românii, şi de astădată, cu vitejia aceea, pe care o vădesc numai oştirile vechi şi de vea­curi încercate în luptă. N-au dobândit nimic, e adevărat, dar au dat dovezi că sunt vrednici de izbânzi şi că ştiu să moară. Vrednica făptuire a căpitanului Bogdan şi a locote­nentului Călinescu mărturisesc pornirea spre fapte vi­tejeşti a românilor. Ei erau ofiţeri însărcinaţi să ducă porunci, de la Domnitorul nostru, la cârmuitorii luptei şi să aducă, de la aceştia, veşti la Domnitor. Dar amândoi au cerut să fie lăsaţi să meargă, alături cu soldaţii, în foc. „Ce frumos se înşiră batalionul, când pleacă!”, zise căpitanul Bogdan şi, cu lacrimile în ochi, se ruga ca un copil, de teamă că nu i se va da voie să meargă şi el în luptă.

*

Şi nu s-au dus în foc numai de fală. Călinescu alerga în fruntea batalionului; şi cel dintâi glonţ, care a plecat din reduta turcilor, s-a oprit drept în fruntea celui ce era mai în frunte, şi Călinescu a căzut trăsnit, deodată. Faptele acestor doi ofiţeri n-au fost singuratice. Tot aşa a făcut şi maiorul Şonţu, la 30 august. De-a lungul povestirii luptelor, se vor vedea şi alţi ofiţeri, care s-au rugat să fie lăsaţi în luptă. Ar avea destul ce să scrie cine-ar scrie anume despre felul cum ofiţerii se între­ceau care de care să li se dea locul cel mai primejduit al luptei. Iar dintre toate, mai de laudă e frumoasa făp­tuire a maiorului Giurescu (Ene – n. n.), la Rahova.

*

Avântul ofiţerilor însufleţesc pe soldaţi; şi oricât de buni şi de voinici ar fi soldaţii, inima lor scade, când ofiţerii, n-au inimă destulă. În rândul trecut, tot la Plevniţa, căpitanul Walter Mărăcineanu şi maiorul Şonţu şi-au dus luptătorii în foc, cu nespus avânt, şi au murit în faţa lor, a tuturora. Acelaşi avânt l-au avut, acum, maio­rul Ion Niculae şi căpitanul Năstasc. „Tot înainte, co­pii !”, striga Şonţu murind de glonţ; „Tot înainte, copii!”, a strigat şi Ion Niculae, în vreme ce, scoţându-şi batista, ca să-şi şteargă sângele şi sudoarea de pe înfierbântata frunte, căzu străpuns, fără de veste. cu baioneta. Toţi aceşti patru ofiteri avură aceeaşi soartă ; la aceeaşi redută îşi văzură companiile nimicite cu totul, fără ajutor din urmă; toţi patru pieriră în vederea tuturor companiilor şi fură, apoi, tăiaţi în bucăţi de păgânii din redută.

*

Şi cu ce inimă s-au bătut oştenii cei de rând! Când s-a azvârlit în şanţ, căprarul Ciucă şi-a uitat de puşcă şi, în mânia lui, a început să izbească orbeşte cu pum­nii, iar la vederea asta, moldovenii săriră cu toţii, gră­madă, în şanţ şi, ca şi când n-ar fi ştiut pân-acum lu­crul acesta, ca la poruncă îşi întoarseră toţi puşca şi începură să izbească fără milă cu patul puştii. Spun că, pe coama şanţului, Vasile al Moşneagului, scăpându-şi puşca, se repezi şi apucă, deodată, pe doi turci de gât, sugrumându-i de beregată, şi, neştiind ce să facă, îi tot împinse spre şanţ, dar, într-astă vreme, îl apucase şi pe el de gât un turc. Galben-vânăt de sugrumătură, el tot împingea înainte pe cei doi turcişi mai galbeni. Iar când a căzut turcul care-l strângea de gât, izbit de un român, Vasile al Moşneagului dete turcilor din mâinile lui vânt şi-i prăbuşi în şanţ. Alergă, apoi, şi azvârli, unul după altul, vreo cinci turci în şanţ, iar cu al şaselea a căzut şi el.

1877, în Bulgaria – foto Szatmary

Dintre zece sergenţi, câţi avea batalionul, opt muriră acolo, sub redută, iar doi, răniţi de moarte, pieriră în spital. Fapta unuia dintre ei, a lui Burduja, am spus-o mai înainte. Burduja era din satul Boroaia; în batalion nici dintr-un sat nu erau atâţia oameni ca din Boroaia şi aveau doi sergenţi. De aceea, erau mândri boroenii. Acesta, al doilea, Tudor Niculae, când s-a dat semnul de retragere, deşi rănit tare, a apucat de gulerele bluzei pe doi răniţi de moarte, din satul lui, şi a început să-i târâie după el, ca să-i scape. Şi i-a adus până la un loc, dar, fiind lovit în spate de un glonţ, a căzut mort. Când i-a adunat sanitarii, mai pe urmă, cu toate trudirile lor, n-au putut să desfacă mâinile sergentului din gulerul bluzei celor doi, aşa îşi încleştase mâinile în haine, şi au fost siliţi sanitarii să taie bluzele, ca să descleşteze pe sergent. Şi l-au îngropat aşa, cu pumnii strânşi şi în fiecare pumn cu câte o bucăţică de bluză, ca mărturie pe cea lume de câtă dragoste avuse să-şi mântuie  fraţii!

*

O frumoasă pildă de iubire frăţească au văzut, pe timpul retragerii, batalioanele din frunte. Căzuse un sol­dat, moldovean din batalionul lui Niculae Ion, pe locul cel neted, din faţa redutei. Fratele său, obosit peste măsură, se repezi să-l ia în spate. Neputând, îngenunche lângă mort şi începu să tragă focuri spre şirurile de turci, care înaintau. Părându-i-se, poate, că gloanţele turceşti izbesc în trupul mortului său frate, se sculă, de unde era, şi din nou se aşeză în genunchi, între mort şi turci, parcă voind să apere pe mort de gloanţe cu propriul său piept. Degeaba îl strigau ai noştri, care se tot îndepărtau, degeaba îl chemau să lase pe mort şi să intre în şiruri, el trăgea întruna focuri deznădăjduite, cu o nespusă iuţeală, spre turci. În urmă, îl răs­turnară gloanţele şi, în curând, peste trupurile amândurora trecură şirurile de nizami. Aceşti soldaţi erau Toader şi Niculae ai Diaconiţii.

*

Dintr-acest batalion de moldoveni n-au rămas teferi decât doi ofiţeri, un căpitan şi un sublocotenent. Şi din o mie de oameni n-au rămas decât 140. Batalionul s-a purtat aşa de vitejeşte, încât a fost luat ca pildă de vitejie şi de credinţă. Domnitorul nostru a împărţit însuşi, cu mâna sa, celor mai distinşi dintre soldaţi, câţi au rămas în viaţă, opt medalii „Steaua României” şi douăzeci şi patru de medalii de argint „Virtutea mili­tară”, iar ofiţerii întregului  regiment au fost decoraţi.” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 120-130).


Comments are closed