1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina | Dragusanul.ro

1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina I

Transilvania 1876

Fotografiile cu care ilustrez ineditul studiu al,

pe atunci, foarte tânărului T. V. Stefanelli, provin din publicaţia vieneză

Globus Illustrierte Zeitschrift fur Lander und Volkerkunde„,

Anul LXXXV, Nr. 18, 5 mai 1904, pp. 281-288 (rutenii),

şi, respective, pp. 505-507 (huţulii)

*

În luna lui octombrie anul trecut (1875), s-a serbat, în Bucovina, seculara încorporare a acestei ţări cu statul Austriei, cu care ocazie ziarele din toate părţile Europei aduseră, despre acest ducat, despre locuitorii săi şi despre referinţele în care trăiesc, ştiri şi descrieri, una mai bizară decât alta. Unele ziare cântau imnuri asupra acestei ţări romantice şi frumoase, şi asupra locuitorilor săi deştepţi şi laborioşi, pe când, după descrierile şi elucubraţiile altora, ai fi putut crede cum că Bucovina este o ţară locuită de urşi sau o stepă asiatică, şi locuitorii ei, nişte fiinţe semi-sălbatice.

*

Faţă cu aceste cunoştinţe geografice şi etno­grafice, împrăştiate prin ziaristică, ni s-a ivit între­barea: cunoaştem noi istoria acestei ţări, din timpul încorporării sale sub coroana Austriei, până în zilele de astăzi? Cunoaştem noi împrejurările în care trăim şi naţiunile cu care locuim, împreună, pe acest pământ clasic?

Poate şi ba!

În 2 iunie 1777 (în realitate, în 1 octombrie 1774 – n. n.), se ocupară trei ţinuturi ale Moldovei, adică ţinutul Cernăuţilor, al Sucevei şi al Câmpulungului, definitiv de către Austria şi se luară formal în posesiune.

*

În 12 octombrie 1777, depuseră ţările, adică nobilimea, clerul şi poporul, în limba românească, jurământul de credinţă pentru împărat şi dinastia imperială.

Numele de Bucovina îl căpătară aceste di­stricte abia mai târziu, din cauza imenselor păduri, ce se întindeau peste toată ţara. Galiţienii, slavi şi megieşi cu acest district, nu puteau pronunţia nu­mele românesc al acestei părţi din Moldova şi, deoarece veneau ades în contact cu locuitorii ei, căutară un nume acomodat limbajului lor şi pore­cliră aceste districte Bucovina, adică „Făgetul” sau „Ţara Fagilor” (numele s-a încetăţenit, în cancelaria polonă, încă din secolul XIV – n. n.).

Acest nume, uzitat de către poporul galiţian, deveni oficial în toată Galiţia şi, în raporturile rela­tive la aceste ţinuturi, se întrebuinţa, acolo, numai acest nume.

*

Hutuli Plosca 1

*

Guvernatorii austrieci, trimişi încoace spre regularea afacerilor interne, nu-şi bătură capul a forma alt nume pentru aceste ţinuturi şi, deoarece le era greu a pronunţa vreun nume românesc, adoptară numele ce-l auziseră deja în Lemberg (Leov) şi în celelalte părţi ale Galiţiei şi-l acordară acestei ţări[1]. Astfel, această parte a Mol­dovei, compusă din trei districte, căpătă numele Bu­covina. Acesta este istoricul numelui Bucovina, precum o mărturiseşte aceasta şi generalii baron Spleny şi Enzenberg, în raporturile către cancelaria cabinetului imperial din Viena.

Împăratul Iosif II declară Bucovina pro­vincie autonomă politic si-i dete o proprie constituţiune, acomodată împrejurărilor ţării şi dreptului consuetudinal al poporului românesc ce locuia ţara[2]. Dar aceasta nu dură mult.

*

În anul 1786, Bucovina deveni împreunată cu Galiţia, sub numele de „Czernowitzer Kreis”.

Nici cruntele şi necurmatele războaie, întâmplate pe acest pământ, nici incursiunile barbare ale tătarilor şi cazacilor, nici năvălirile hoardelor turbate ale turcilor nu au adus mai multă stricăciune na­ţionalităţii române din Bucovina decât această îm­preunare nenaturală cu Galiţia, în decurs de 63 de ani, lungi cât 63 de secole; căci, în acest timp fatal, o parte din Bucovina a început să piardă faţa sa drept românească, în acesta timp a început slavizarea imensă a poporului românesc, în acest timp s-a încuibat în această ţară rădă­cina unui rău, ale cărui consecinţe funeste planează ca un nor întunecat asupra poporului[3]. Mai târziu, vom reveni asupra acestui punct.

*

Abia cu 4 martie 1849, în urma neobositei stăruinţe a nobilimii şi a clerului, Bucovina fu des­părţită de Galiţia, căpătă numele de ducat, dreptul de a alege reprezentanţii săi şi un guvern. Nenorocita influenţă galiţiană înceta măcar în parte, dar răul era făcut, rana sângera şi medicul nu se afla, să o vindece.

Pe timpul încorporării Bucovinei către Austria, locuitorii ei, cu o nesemnificativă excepţie, erau ro­mâni. Astfel mărturiseşte istoria, astfel mărturisesc generalii Spleny şi Enzenberg, în rapor­turile lor către cabinetul imperial, astfel scriu toţi învăţaţii şi istoricii, ce treceau şi călătoreau, atunci, prin Bucovina.

*

Dintre mulţi alţii, să auzim ce zic învăţatul şi străinul Gohlert:

„Baştina locuitorilor a fost, dintru început, română. Dar curând după ocupaţie, ţara deveni o arenă, călcată de cele mai diferite naţionalităţi. Co­lonii germane se urziră în Arborea, Frătăuţi, Ilişeşti, Iţcani, Milişăuţi, Molodia şi Roşa; colonii ungare, în Fogodisten (Iacobeşti), Hadikfalva (Dorneşti), Ioseffalva (Tolva), Istensegici (Ţibeni) şi Laudonfalva (Balcăuţi); lipovenii, alungaţi din Rusia, urziră Fân­tâna Albă, CIimăuţii şi Lipovenii; băile atraseră lu­crători germani (din Zips) şi slovaci în ţară şi, astfel se formară coloniile Eiseuau, Freudenthal, Iacobeni, Karlsberg, Cârlibaba, Pojorâta şi Rus pe Boul. Fabricarea sticlei aduse colonişti germani şi mijloci urzirea coloniei Furstenthal, Althutte şi Neuhutte. Comerţul atrase neguţători armeni în ţară, şi afacerile industriale atraseră lucrători cehi şi nemţi în oraşele Cernăuţi, Siret şi Suceava.

*

Fiindcă în anul 1789 se începu a se împărţi pământuri între jidovi, se formară 15 colonii evreieşti în ţară. Din apropiata Galiţia fugiră rutenii şi polonii, de frica miliţiei, şi se stabiliră în Buco­vina, care era scutită de serviciul militar[4]”.

Astfel se împoporă Bucovina, astfel deveni o ţară locuită de cele mai diferite naţionalităţi, între care, însă, românii au format şi formează rela­tiva majoritate.

*

Hutuli Plosca 2

*

Mare atracţie a avut Bucovina mai cu seamă pentru rutenii din Galiţia. Aceştia, locuind acea parte a Galiţiei care se mărgineşte cu Bucovina şi fiind acolo necesitaţi a servi la miliţie, părăsiră, în mare număr vetrele părinteşti şi, trecând în Bucovina, se răspândiră asupra ţării întregi, iar mai cu seamă în partea nordică a Bucovinei. Aceştia urziră parte sate noi, parte se stabiliră între satele locuite de români şi, cu timpul, le rusificară de tot. Chiar în timpul de astăzi, afli o mulţime de sate aşa-numite ruseşti, unde ţăranii bătrâni vorbesc încă româneşte, pe când copiii lor nu cunosc altă limbă decât cea ruteană.

*

Vijnitia şi Vijenca, precum arată chiar numele, se urziră de către fugari galiţieni[5], iar dintre satele româneşti care primiră pe fugarii galiţieni şi care se rusificară deplin, în timpul aceasta, vom numi de exemplu, numai Stăneşti, Bobeşti. Călineşti, Căbeşti, Cuciuru-mare, Cuciuru-mic, Mămăieşti, Rarancea, Mamorniţa etc. etc. şi o mulţime de alte sate de peste Prut şi de dincoace de Prut, care trec, astăzi de ruseşti.

Afară de Galiţia, mai veniră ruteni şi din alte părţi, adică din guvernămintele apropiate ruseşti, precum din Podolia, Volhinia şsi Ucraina, şi, până la anul 1804, ocupară ţinutul Nistrului, al Ceremuşului şi o parte din ţinutul Siretului[6].

*

Rutenii galiţieni, veniţi în Bucovina, şi mai cu seamă cei ce veniră mai de cu vreme, primiră religia ortodoxă răsăriteană, adică legea locuitorilor băştinaşi; numai ici, colea, se află încă vreo câteva colonii de ruteni, care se ţin de religia greco-catolică, mai cu seamă cei ce locuiesc pe la oraşe sau în apropierea lor.

Pe când rutenii curgeau, din toate părţile, în Bucovina, românii o părăseau şi emigrau în Moldova. Astfel, este constatat cum că, de la anul 1789, până la anul 1803, ieşiră din Bucovina 14.000 de români; iar în anul 1815, calcula consiliul de răzbel din Viena cum că, în acest an, părăsiră 16.000 de persoane Bucovina şi se duseră la Mol­dova[7].

La venirea Bucovinei sub sceptrul Austriei, ţara avea, de tot, 75 de mii locuitori.

*

Hutuli Plosca 3

*

Populaţiunea ţării era, aşadar, foarte rară şi cea mai mare parte a ţării era acoperită de codri cen­tenari şi de păduri dese şi neumblate. Cea mai mare grijă a împăratului Iosif II a fost, deci, a mijloci împoporarea acestui ţinut mănos şi plin de frumuseţi naturale şi, spre acest scop, decretă, în anul 1780, ca un adaus la „status quo”[8], ce era deja decretat la prima organizare a Bucovinei, decreta, zic, libertatea locuitorilor de a nu fi re­crutaţi, în decurs de 50 de ani. Acest mijloc avu, într-adevăr, urmările dorite, căci, precum am văzut mai sus, Canaanul bucovinean atrase pe cele mai diferite naţionalităţi, din toate părţile. Cei mai numeroşi oaspeţi au fost rutenii.

Am zis cum că cel mai stricăcios lucru pentru limba şi naţionalitatea română din Bucovina a fost încorporarea acestei ţări cu Galiţia.

Vom motiva-o.

*

I. Prima îngrijire a guvernului, în solicitudinea sa pentru stabilirea unei ordini durabile în ţară, fu de a da ţării amploiaţi administrativi şi judecătoreşti. Fiind Bucovina încorporată cu Galiţia, fiind capetele diregătoriilor administrative şi judecătoreşti stabilite în Galiţia, conducătorii acestora favorizară numirea amploiaţilor poloni şi ruteni în astă ţară.

*

Hutuli Plosca 4

*

Plăţile şi salariile erau relativ mai bune decât în alte locuri şi, astfel, cele mai multe posturi se ocupară cu persoane din Galiţia. Acestea însă nu cunoşteau altă limbă decât cea polonă şi ruteană, şi puţină germană. Pertractările cu poporul de la ţară trebuia, deci, să fie în limba ruteană sau polonă. Dar polonii erau puţini, rutenii, mai mulţi. Pertrac­tările cu poporul trebuiau să fie mai mult rutene. Poporul, dintru început, nu înţelegea această limbă, dar, venind neîntrerupt coloni ruteni din Galiţia, se dedă cu dânsa şi, fiind necesitaţi a se înţelege, într-un fel cu ocârmuitorii săi, se înţelese în limba ce era mai uşoară pentru dânsul, adică ruteneasca. Astfel, începe rusificarea, îndrumată de ocârmuire. Dar aceasta era numai la ţăran. Clasa mai cultă, a boierilor şi a mazililor, nu pot suferi această limbă, fiind, însă, necesitaţi cu afacerile lor a alerga la supremele diregătorii ale ţării, ce se aflau în Galiţia, adoptară o limbă mai cultă şi mai frumoasă la auz, adică pe cea polonă. Astfel, veni o vreme unde, la o mare parte a nobilimii noastre, limba de conversaţie, în saloane şi în familie, era cea polonă, precum era, în România, pe vremea fanarioţilor, cea greacă şi, în ziua de astăzi, în mare parte, cea franceză.

*

II. Această influenţă stricăcioasă se arătă, mai cu seamă, în şcoală.

Împăratul Iosif II, călătorind, în anul 1783, prin Bucovina, porunci generalului Enzenberg să creeze şcoli şi să aducă numai astfel de învăţători, din Transilvania şi Ungaria, care cunoşteau, pe deplin, limba românească şi cea germană; de limba ruteană nici nu era vorba, pentru că, pe vremea aceea, erau foarte puţini ruteni în Bucovina şi aceştia se ţineau numai în ocolul Câmpulungului rusesc[9]. Încorporându-se Bucovina cu Galiţia, trecu şi administraţia şcolilor, care erau susţinute de către fondul greco-ortodox religionar, la Galiţia, şi guvernul galiţian ridică învăţământul obligatoriu, în urma cărei proceduri, din 32 de şcoli cu învăţători români, ce existau, în anul 1792, rămaseră numai 14, adică: una românească-nemţească în Cernăuţi, 9 şcoli româneşti-nemţeşti pe la ţară, 2 curat româneşti, 1 ungurească, 1 armenească. Fiind aceste şcoli sub privegherea consistorialului catolic din Lemberg, învăţătorii români fură siliţi a trece la catolicism, şi învăţătorii ce se opuneau acestei provocări erau depărtaţi din serviciu şi înlocuiţi prin alţii, din Galiţia, care erau de religie catolică şi nu cunoşteau defel limba românească.

Dar aceasta nu era destul, trebuia să vină un rău şi mai mare: prin un decret din anul 1812, şcolile create şi susţinute pe cheltuielile fondului religionar greco-ortodox fură prefăcute în şcoli romano-catolice[10].

Acum încep deznaţionalizarea şcolilor şi înstrăinarea lor de tot ce era românesc într-un mod înspăimântător.

*

Hutuli Plosca 5

*

Această soartă o avu, mai cu seamă, partea nordică a Bucovinei; partea sudică nu se putu deznaţionaliza. Dar ce se străduiau învăţătorii străini şi chiar preoţii de pe atunci să facă, doar ca să se facă plăcuţi şefilor lor? Neputându-se face altceva, începură cel puţin a schimonosi numele băieţilor din popor, zicându-le cum că numele părinţilor lor e barbar şi mojic. Astfel, începură a anina, la numele de familie, ba chiar şi la cele de botez, terminaţiile slave wiez şi ski şi uk şi a le trage pe calupul lor. Din Roman se făuri Romaniuk şi Romanowicz, din Grigorie, Grigorowicz, din Popa, Popowicz şi Podiuk, din Macovei, Makoweiczuk, din Andrei, Andreiczuk, din Constantin, Konstantinowicz, din Pietraru, Pietraski etc. etc. Cine făcea o suplică, cine cerea un post, cine avea procese şi avea nenorocirea de a nu avea, la numele său, terminaţia în wicz, ski sau uk (autorul exagerează, terminaţiile respective fiind adoptate de românii bucovineni, din parvenitism, cu mult, mult înainte de ocuparea Bucovinei, dar şi prin stăruinţele Bisercii, care, folosind slavona, categorisea limba română drept „limba diavolului”, în sensul de neliturgică – n. n.) sau nu reuşea, sau, reuşind, se trezea că i s-a aninat o codiţă de numele său strămoşesc (recensământul lui Rumeanţev, din 1772-1773, probează că românii singuri, din vremea lui Alexandru cel Bun, încoace, îşi „înnobilau” numele cu terminaţii polone, primii fiind feciorii lui Luca, fiul lui Pancu, deveniţi Lukawiecki – n. n.) şi bietul popor, în simplitatea sa, păstra aceast codiţă ca un scump suvenir de la domnii ocârmuirii, crezând că aşa trebuie să fie, dacă are a face cu domni învăţaţi şi cărturari. Astfel de codiţe,
triste urmări ale unei epoci de deznaţionalizare, le vedem şi astăzi păstrate, la o mulţime de nume de români, ai căror străbuni nici nu visau la un astfel de botez.

*

III. Am zis cum că şi preoţii de pe atunci favorizau deznaţionalizarea. Aşa este! Şi iată pentru ce:

Tot binele îl aşteptau ei din Lemberg, căutau, deci, a favoriza planurile străinilor, ca să ajungă la scopul lor; pe lângă aceasta, se denumi, după moartea episcopului român Herescu, un străin ca episcop al Bucovinei, adică Daniil Vlahovici, adus încoace din confiniul militar slavon, care nu înţelegea româneşte. Sub acesta începu mereu slavizarea cle­rului şi, prin cler, slavizarea poporului.

*

IV. Legătura Bucovinei cu Galiţia favoriza foarte mult colonizarea ţării cu elemente străine, mai cu seamă slave. Urmările stricăcioase pentru naţiunea ro­mână le-am amintit mai sus.

*

Hutuli Plosca 6

*

Acestea sunt împrejurările care, în decursul legăturii Bucovinei cu Austria, au cauzat stricăciune naţionalităţii si limbii române. Despre alte neajun­suri pentru dezvoltarea autonomă a ţării, despre răul relativi la administraţie şi judecătorii, nici nu mai vorbim. Acest rău înceta, încâtva, cu dezlipirea Bucovinei de Galiţia; dar numai încâtva, căci chiar astăzi Curtea de Apel pentru Bucovina se află în Lemberg, şi astăzi cele mai multe şi mai în­semnate posturi, pe la tribunale, sunt ocupate de străini, care vin încoace „cu cerguţă cu pernuţă”, precum zice proverbul, şi ai căror nepoţi vor zice, pe urmă, cum că familia şi neamul lor se află în ţară încă înainte de Dragoş Vodă!

*

Precum am amintit mai sus, definitiva dezlipire a Bucovinei de Galiţia se întâmpla, sub domnia mărinimosului nostru împărat Francisc Iosif I, în 4 martie 1849, şi, de atunci, ţara, căpătându-şi autonomia sa, îşi urmează calea sa constituţională; însă răul ce l-a suferit, în decurs de 63 de ani, prin alipirea sa cu Galiţia, nu se mai poate îndrepta, căci rana e prea adâncă (autorul iarăşi exagerează, pentru că majoritatea coloniştilor ruteni aveau să vină după anul 1849, atunci când ţăranii, eliberaţi de boieresc, refuzau să presteze munci plătite pentru stăpânii odinioară, şi-atunci boierii români, în frunte cu Hurmuzachi, au adus sate întregi de colonişti slavi pe moşiile lor – n. n.).

*

Hutuli Plosca 7

*

Venind Bucovina la Austria, împăraţii ei căutară, succesiv, a ţine cont de datinile şi uzul consuetudinal al românilor, şi toate legiuirile, re­lative la această ţară, mai cu seamă până la anul 1849, erau bazate pe aceste principii. Împăratul Franciscu I întări, în anul 1826, decretele predecesorilor săi şi garanta „aşezămintele proprii ale ţării, astfel precum proveneau ele din constituţiunea Moldovei şi din uzul poporului moldovenesc”, şi cancelaria de curte întări, chiar în anul 1846, aceste stipulaţii şi decrete[11].

*

În urma acestora, limba română era respec­tată în toate tribunalele şi oficiile ţării; toate ordo­nările şi citaţiunile ale acestor oficii erau, pentru români, în limba românească[12]. Numai în afacerile interne ale oficiilor se întrebuinţa limba germană.

*

Generalul Spleny, care era în capul tuturor afacerilor Bucovinei, ţinea, în cancelaria sa, pe un „scriitor polon”, care avea să traducă corespondenţa ce o purta Spleny cu comandantul turc al cetăţii Hotin, şi pe un „secretar valah”, care avea a face cu corespondenţa „valahă”, cu conceptul ordonanţelor şi a poruncilor în limba română, cu elaborarea exibitelor în limba română, ca cer­cetarea socotelilor de biruri, asigurarea qvartirelor pentru militari.

*

(Transilvania, Anul IX, Nr. 7, 1 aprilie 1876)

*


[1] a) Bericht der Czernowitzer Handels und Gewerbekammer 1852-1861, p. 32; b) Dogiel Codex Diplomat. Poloniae t. I, p. 46.

[2] Dr. Ficker: Hundert Jahre. Wien 1875.

[3] Petition der Bukowinerund Begrundung. Wien. Karl Gerold. 1848 – Promemoria und Emancipationsruf der Bokowina. Wien. 1861.

[4] Mittheilungen der geogr. Gesellschaft in Wien.

[5] Dr. Ficker: Hundert Jahre. Wien 1875.

[6] Prof. Biedermann, W. Ztg. 1875 Nr. 224.

[7] Prof. Biedermann und Ficker: Volkerstamme der osterr.-ung. Monarchie.

[8] Dr. Ficker: Hundert Jahre. Wien 1875.

[9] Bericht der Bukowiner Handels Gewerbekammer 1862-1871. Lemberg 1872.

[10] Idem.

[11] Dr. Ficker: Hundert Jahre. Wien 1875.

[12] Cităm, aici, o „poruncă gubernială”, înscrisă în limba română, cu slove cirilice, al cărei original se află în mâna noastră:

„Cătră cetăţeneştii meşteri şi calfe a crăiescului oraş Siret. Prin înalta poruncă gubernială, ce a ieşit Ia 20 aprilie anul curent, numărul 16.441, drept că s-a pozvolit regulaţia breslelor în ţinutul Bucovinei, însă aşezarea breslelor pentru toate breslele numai întru acele două oraşe, Cernăuţi şi Suceava, s-a îngăduit, iar meşterii din celelalte târguri ale ţinutului acestuia s-au întronocat cu breslele numitelor două oraşe, după îndepărtare locului; dară fiind la întâmplare, când a făcut înalta gubernie arătare înaltelor locuri asupra făcutei regulaţii a breslelor, în ţinutul acesta, cu prea înaltul decret de curte, din 28 iunie 1804, Nr. 10.794, s-a făcut aducere aminte cum că, fiind Siretul oraş crăiesc şi hrănindu-se târgoveţii cu meşteşug, cu greu ar fi să se împreune cu alte bresle îndepărtate. Aşa a pozvolit pomenita înaltă gubernie, pe arătare acestui k. kreisamt din 31. iulie a. c., Nr. 5.047, ca să se facă şi Ia Si­ret Bresle deosebit de Cernăuţi şi de Suceava, prin po­runca din 10 august a. c., Nr. 31.575.

Despre acestă înaltă hotărâre vi se da înştiinţare cu acea adăugire, că acuma toată Bucovina în trei ocoale de bresle se va împărţi; însă de la sine se înţelege că, înmulţindu-se vreun meşteşug, cu vremea, care acum cu altul este întronocat, până va arăta că se poate fi singur o breaslă, să se desleţească şi să-şi facă însuşi breasla. Şi fiindcă breslele din ţara aceasta, după prea înaltul patent din 9 mai 1779, au să se orânduiască, aşa se cunoaşte ca ele, în toate dreptăţile, să fie asemenea cu celelalte bresle, ce se află în c. r. sta­te, şi ca fiecare maistru şi calfă din ţara aceasta să se socotească asemenea cu ceilalţi meşteri şi calfe breslite, şi cu dânşii de toată ocrotirea şi dreptatea să se împărtăşească, de care meşteri şi calfe, cu orânduiala altor c. r. state se împărtăşesc.

De la c. r. Kreisamtul Bucovinei. Cernăuţi, în 15 septembrie 1804.

Iscăliţi: F. Schreiber, Kreishauptmann; Gomory, Kreissecret.


Comments are closed