1869, profesorul lui Eminescu, despre Pascaly | Dragusanul.ro

1869, profesorul lui Eminescu, despre Pascaly

Ernst Rudolf Neubauer

Ernst Rudolf Neubauer

*

Ernst Rudolf Neubauer s-a născut la Iglau, în Moravia, la 14 aprilie 1822, şi a murit la Rădăuţi, unde este înmormântat, în 4 mai 1890.

*

Autor al „textului lămuritoriu” la Albumul „Bucovina luminată” (1860), de Franz Xaver Knapp, Ernst Rudolf Neubauer debutase, la Viena, în 1849, cu „Cântece patriotice austriece”, dar cariera lui de profesor şi de artist avea să se împlinească la Cernăuţi şi la Rădăuţi, Neubauer fiind întemeietorul gazetelor germane „Bukowina / Landes und Amtszeitung” (1862) şi „Sonntagsblatt der Bukowina” (1862), cartea lui fundamentală fiind „Die Ideonen” (1882).

*

De la Ernst Rudolf Neubauer ne-au rămas puţine texte în limba română, iar la cele din publicaţiile germane, pe care le-a condus, nu s-a apelat şi nici eu nu o pot face, din pricina necunoaşterii limbii. Oricum, datorăm imens profesorului cernăuţean preferat de Eminescu, imediat după Pumnul, încât, atunci când am norocul să-i întâlnesc un text, din vremea lui, publicat de revistele româneşti, în traducere, îl copii cu sufletul fremătând de bucurie, luminat parcă de simbolistica sacră a lumânării, şi revelaţie, şi memorie.

*

*

Judecată nemţească,

despre arta teatrală română,

reprezentată de M. Pascali

*

Domnul Ernst Rudolf Neubauer, profesor de estetică la gimnaziul din Cernăuţi (profesorul preferat al lui Eminescu – n. n.), publică un articol, sub titlul „M. Pascali”, în foişoara ziarului „Czernowitzer Zeitung”, din 30 iulie 1869. Ca străin şi, mai vârtos, ca bărbat de specialitate, părerea domnului profesor are, pentru noi, mult interes, de aceea o reproducem aci:

 *Mihail Pascally Familia 26 din 1868

„În deceniul trecut, în micul teatru al Cernăuţilor, avurăm felurite ocazii de a întâmpina, în tragedii, drame şi comedii, nişte artişti care posedau rara facultate ca, prin acţiune liberă şi execuţie, să ne reprezinte icoanele poetice drept forme ale realităţii, şi aceasta într-un grad atât de excelent, încât produsele creaţiei lor se pot număra între cele mai bune rezultate, pe terenul artei teatrale.

Pentru a ilustra cele zise, n-am decât să pomenesc numele Rapacki şi Modrzejewska.

La timpul lor, acestor reprezentaţii nu le-a lipsit consideraţia după vrednicie, deşi lauda jurnalistică era criticată, din când în când, ca extravagantă; totuşi, renumele acelor artişti dovedeşte, şi astăzi, că a fost justificată recunoştinţa ce li s-a arătat. Citiţi numai cronicile jurnalelor din Lvov, Cracovia şi Varşovia.

*

În timpul din urmă, amatorilor de arte din Cernăuţi, prin înfăţişarea unei părţi din societatea teatrală a lui Pascali, de la Bucureşti, li s-a dat iarăşi ocazia de a asista la reprezentări teatrale, care, mişcându-se pe terenul sublimului şi al comicului, întru unitatea efectelor ne dau desfătarea ce se simte la o producţiune artistică armonică, şi ale cărei reprezentaţii le dăm numai partea ce se cuvine, când recunoaştem, apriat şi cu plăcere, cum că jocul întreg este pătruns de spiritul adevăratei tendinţe artistice.

În mijlocul acestor artişti, este o putere de o însuşire cu totul proprie (adică nu comună), care privitorilor li se arată drept sufletul întregului, asemenea soarelui, în jurul căruia se rotesc alte planete. Acest spirit conducător este domnul Mihail Pascali (director de teatru, actor şi poet dramatic).

*

Domnul Pascali nu e reprezentantul unei specialităţi singure. Activitatea productivă a fanteziei sale ocupă întregul teren mare al artei teatrale; în el se găseşte facultatea generală pentru adevărata producţiune a artei, împreunată foarte cu dorul şi energia spre dezvoltare şi spre realizarea vie. Uşurinţa cu care dânsul împreună creaţia internă cu executarea tehnică este atât de surprinzătoare,  încât, pururi şi pretutindeni, poartă-se artistul cum îi place, ies la iveală naturaleţi desăvârşite. Precum se spune, domnul Pascali a făcut studii mimice în Paris, Viena şi prin alte oraşe mari. Se poate să şi fi adus, de acolo, o bogăţie în lucrurile tehnice; dar desigur nu genialitatea jocului său, căci aceasta nu se poate cumpăra de la un „Laroche”.

*

L-am văzut pe Pascali, în seara de 27 iulie 1869, în drama „Nebunie şi Durere” (ca muzicianul Jaques) şi în comedia „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul” (ca avocatul Joliboi). În piesa primă, dânsul era factorul întregului, în a doua avea un rol prim. În amândouă rolurile, dânsul domina materia, în libertate deplină, şi dădea ideilor poetice o formă plăcută. Alegerea celor două roluri, atât de direct opuse, şi amândouă pentru una şi aceeaşi seară, se pare că nu s-a întâmplat fără de intenţia artistului.

Artistul pot dovedi cine şi ce e. În roluri patetice, şi un talent mediocru poate uşor să merite aplauze; însă în roluri ca şi a încărunţitului Jaques, în care trebuie să se reprezinte momentele psihice cele mai grele, de la răbdarea liniştită a durerii, până unde afectele lovesc marginile nebuniei, în asemenea roluri trebuie să cadă şi actorii cei mai rutinaţi, sau să i se urască publicului, dacă nu-şi pricepe pe deplin rolul. Domnul Pascali, ca Jaques, a făcut, din o puţinătate poetică, un op mare mimic. În comedia ce urmă, îl văzurăm pe artist împrumutând din izvorul bogat al experienţei, cum dezvoltă icoana umorului adevărat, în preocuparea cea mai vie, dovedindu-şi puterea şi ţinuta în toate părţile opului.

*Sotia lui Pascally 1871_007_31-1

Fiecare piesă şi-a păstrat, cu rigoare multă, originalitatea sa, încât nici una n-a putut să şteargă din mine impresia ce mi-a cauzat-o cealaltă, dar nici nu mi-a slăbit, cât de puţin măcar, această impresie. De altminteri, această impresie se pare a fi fost, deopotrivă, la toţi auditorii, care răsplătiră pe genialul artist prin aplauze zgomotoase şi prin aceea că îl chemară pe scenă de repetate ori.

*

Ceilalţi artişti, între care s-a remarcat doamna Matilda Pascali, al căreia joc atrăgea atenţia neclintită, ne-au surprins atât prin inteligenţa cu care şi-au învăţat rolurile, cât şi prin eminenta disciplină a lor. Directorului, ca şi artiştilor, puţin le păsa de şoptitor (Souffleur), pe care, de altminteri, nimeni nu-l putea auzi, nici măcar în apropierea cea mai mare. Fiecare actor dezvolta, de la sine, lucrul său; şi. peste aceasta, armonia, în joc, era deplină.

Unde arta începe a păşi cu fiinţe atât de respectabile, unde singuraticele dintre flori vestesc atât de frumos primăvara ce se apropie, acolo nu este lipsă de reclame, pentru a-şi putea câştiga valoare şi pentru a găsi recunoştinţa care i se cuvine. / E. R. Neubauer”.

*

(Albina, Anul III, Nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)


Comments are closed