1869: Mișcarea rutenismului în Bucovina
*
Încă de astă-toamnă, vedem pe câţiva preoți purtându-se cu o listă de subscripție pentru înființarea unei reuniuni de lepctură ruteană, în Cernăți, numindă „Cetalnița”; însă, precum ne convinserăm până în prezent, a sporit puțin osteneala lor și, între cele 30, până la 40 de subscripții, figurează pe lista respectivă mai mult nume de ale străinilor veniţi în țară, adică ale unoru ruteni, preoți, amploiaţi și învățători din Galiția, decât ale pământenilor bucovineni.
*
Se vede, dar, că ideea de a înființa, în Bucovina, o „cetalnița ruteană” este străină și nepopulară în opiniunea publică; mai mult, însă, din acel moment, va să zică, curiozitatea generală, despre motivele unei atari întreprinderi, deoarece auzim pe unii, alţii, întrebându-se dacă ideea „cetalniței rutene” nu este, cumva, o floricică răsărită în aerul nou înființatului consulat rusesc sau dacă propaganda catolicismului rutean din Galiția, care, de un timp, încoace, s-a înhobotat în vălul naționalității rutene, nu a orbit cumva pe unii, alţii dintre preoții noştri ortodocşi, spre a-și face din ei instrumentele sale sau dacă iezuitismul și fanariotismul, care, pe cum se pare, își deteră mâinile, spre a înfăptui deviza „Divide et vinces”, nu ațintesc a semăna gâlcevi, prin care, ruinând moralmente poporațiunea indigenă, să ridice flamura unei naționalități noi în Bucovina.
*
Presupunerile acestea, deşi surprinzătoare, se par a nu fi supte din degete, ci bazate pe niscaiva momente, pe lucruri cunoscute, bunăoră ca acelea că unii dintre bucovineni, preoți și mireni, au plăcerea de a conversa, adesea, cu consulul rus; că, de după spatele celora ce se poartă cu lista de prenumerațiune, pentru „cetalnița ruteană”, stau câțiva preoți și învățători ruteano-catolici; că, mai cu seamă în Cernăuți, se ceartă, deja, polonii cu nemţii pentru primatul național etc.
Pe cât știm, coloana inteligenței române, de care se ține nobilimea, amploiaţii, învățătorii și preoții, cu unele escepții mici, nu ia nici notița despre întreprinderea pentru înființarea „cetalniței rutene”, și anume, din simpla cauză, pentru că o privește de o plantă exotică, care, natural, nu poate prospera în aerul unui pământ românesc, în mijlocul unei poporaţiuni conștiente de originea sa naționalăa română. De ar fi de privit lucrul acesta numai din punctul de vedere național, am zice și noi ca Gamalieu: că să nu bage seama nimeni de „cetalnița ruteană”, căci, fiind acest lucru natural, adică de la Dumnezeu, nu se va împiedica, iar de este el nenatural, adică forțat prin o politică vicleană admenitoare, singură, de la sine, se va risipi. Dar, considerand că întreprinderea respectivă între împrejurările interne și pentru vecinătatea cu elementul rutean din Galiția, are și un reflex confesional, dăunos pentru ortodocsie; și cumpănind că daunele confesionale, adesea ireparabile, pot să revină și fără de cele naționale, ar fi o indiferență imputabilă, o omisiune periculoasă a tăcea sau, cel puțin, a nu atrage atenţiunea fundatorilor și apostolilor „cetalniței rutene” la pericolele cărora espun dânșii cauza ortodocsiei și interesele vitale ale poporațiunii în Bucovina.
*
Este, adică, știut și demonstrabil prin acte publice că, la dezlipirea Bucovinei de cealaltă parte a principatului Moldovei, în 1777, și încă vreo două-trei diecenii după aceea, afară de huțanii munteni, din cele zece comune din ținutul Putilei, toți locuitorii țării vorbeau numai și numai limba română sau, precum se zicea, moldoveneasca. Înşiși unii dintre apostolii de astăzi ai rutenismului își vor aduce aminte că, atât pe Ceremuș, cât și pe Prut, până la Nistru, în toate comunele, răsuna numai astă limbă din gura poporului, și că limba română sau moldoveneasca era aceea în carea ei, în pruncie, cereau de mâncat de la mamele lor și-și petreceau, cu fraţii lor, pe căminul părintesc. Vecinătatea Galiției, mulţimea de diregători, de servitori și de lucrători, veniţi de peste Nistru, și alte împrejurări fatale, pe care nu le mai înșirăm, făcură că, în deceniile următoare, se lăți, prin comunele dinspre Galiția, limba ruteană, până la uitarea limbii indigene române. Însă, pentru aceasta, precum nu a încetatu poporațiunea din acele comune de a fi de viță strămoșească și a păstra portul și toate datinile naționale române, așa nu s-a stins din inima ei simțul, nici din memoria ei, conștiința naționalității române, ceea ce perora deputatului Tureschi în senatul imperial, la angajamentele lui Litvinovici, mitropolitul rutean din Galiția, o mărturisește tot țăranul, când zice că dânsul, deși vorbește rusește, totuşi nu e rus, ca cei din Galiția, ci voloch (român). În ochii poporului bucovinean, însuși în ai celuia de pe malul Nistrului și ai țărmurilor Ceremușului, trec, așadar, de ruși sau ruteni numai locuitorii de peste Nistru, iar în Bucovina, numai cei zece preoți ruteano-catolici, cu poporenii lor, veniţi din Galiția, și aceasta, pentru datinile lor, diferite de cele naționale ale poporațiunii indigene, iar mai vârtos, pentru diferența confesională.
*
Credem că și părinţii celor ce se poartă cu lista de prenumerațiune, pentru „cetalnița ruteană”, vor recunoaște cum că aceste momente nu sunt un raționament deșert, ci lucruri faptice, înrădăcinate în opiniunea poporului ortodocs din Bucovina. iar a de stau lucrurile așa, să judecăm, cu seriozitat și fără de preocupare, dacă, în acest fel de împrejurări, prin înființarea „cetalniței rutene”, care, în ochii poporului, trebuie să aibă și un caracter confesional ruteano-catolic, se va face un serviciu bisericii dreptcredincioase din Bucovina. Și oare ce va zice poporul dreptmăritor, auzind, poate și văzând, că preoții noştri răsăriteni se adună, împreună cu cei ruteano-catolici, la masa cetalniței, pentru a se consulta pe rutenie, ba poate emit, împreună, și niscaiva proclamații și broșuri în țară. Fără de a mai pomeni de iezuitism, care, din acea parte, poate prea ușor să se furișeze în „cetalnița ruteană”, dacă, prin acestă întreprindere și, așazicând, cu mâinile preoților, nu se va dărâma, cel puțin în ochii poporului, peretele confesional, ce desparte ortodoxia bucovineană de rutenismul galițian. Iar după aceea, care va fi soarta turmei dreptcredincioase din Bucovina? Oare nu cumva, asemenea celeia din Galiția, în timpul regatului Poloniei? „Caveant consules rutenismi, ne detrimentum capiat respublica ortodoxa!”.
*
Auzirăm, în adevăr, de multe ori, pe patronii rutenismului zicând că în prepțimea ruteano-catolică din Galiția s-a deșteptat simțul pentru ortodoxie, că, așadar, e de sperat reîntoarcerea rutenilor la ortodoxie, iar nu de temut alunecarea dreptmăritorilor în castrele catolice rutene. Cei ușori de credință pot prețui astfel de vorbe, până ce se vor vedea dezamăgiți cu totul. Noi, însă, care știm că partea cea mai mare de preoți ruteni e aproape de a intra însăși în castrele polonilor, noi, care vedem încordările preoților ruteano-catolici din Bucovina de a face prozeliți, prin comunele urbane și rurale, întrebăm cum de vine că acei zece preoți ruteni încearcă feluri de arte pastorale, spre a răpi din oile staulului nostru ortodox, dacă între dânșii e, deja, deștceptat simțul pentru ortodoxie. Purtarea acestor preoți este amanetul cel mai sigur pentru scopurile galițienilor cu bucovinenii, așadar ar fi mai logic și mai înțelept a aștepta până ce decanul ruteano-catolic, cu capelanii săi din Bucovina, vor reintra în sânul bisericii ortodoxe și, abia după aceea, a crede în seriozitatea vorbelor despre simțul pentru ortodoxie al rutenilor din vecinătate, ba, și în cazul acesta, a nu uita de soarta Troienilor, cu darul Danailor.
*
Eugen Hacman, autorul “Dorinţelor clerului”
Pare-ni-se că, între alte motive, din care purceseră fraţii noştri spre înființarea „cetalniței rutene”, fu și acela ca să împiedice subordonarea eparhiei bucovinene mitropoliei din Sibiu, la care, după zisa lor, ar aspira clerul, inteligența și nobilimea română. Acea fantomă deja a dispărut! Patronii parohiali și inteligența, cu reprezentanții comunali, în adresa lor, referitoare la regularea afacerilor bisericești, se declarară pentru autonomia bisericii bucovinene, neatârnate de mitropoliile din Sibiu și Carlovăț, iar părintele episcop (Hacman – n. n.), cu consistorul, a și autorizat acea declarațiune, prin o concluzie unanimă ( e vorba de refuzul unirii tuturor românilor din impereiul austro-ungar într-o singură biserică, celebrele „Dorințe ale clerului” motivând refuzul bucovinean cu „frăția” rutenilor ortodocși, deși motivele reale țineau și de banii fondului religionar, dar și de șansa lui Șaguna de a deveni liderul tuturor românilor, deși și șeful lui Eugeniu Hacman, mitropolitul Bucovinei – n. n.). Așadar, fraților rutenizanți, nu aveţi mai mult ce vă teme de Sibiu; dar vă lăsați și voi de toate celea, ce ne fac și nouă frica de Liov sau și de Moscova? iar de cugetă cineva a fi chemat de provedență spre lăţirea și mărirea slavismului, măgulindu-se cu gloria unui atare apostolat, atunci vă asigurăm că panslavismul, pe cât de surâzător la ușă, pe atâta de îngrozitor în casă, are și, fără de bucovineni, mii de organe servitoare, care cutreieră marea și uscatul, neștiind, adesea, unde să-și plece capul. Lăsând, dară, acea fatasmă măgulitoare în știrea autorilor și îngerilor servitori de pe aiurea, să ne îngrijim, mai bine, cu puteri împreunate, de vetrele noastre străbune, ce ne încălzesc, de moșiile noastre române, ce ne nutresc, de întărirea simțului genuin și a conștiinței naționale strămoșești în popor, de scăparea poporului nostru indigen de sărăcie și demoralizare socială, iară, mai presus de toate, de consolidarea bisericii și de mărirea Sionului ortodoxiei în Bucovina, ca atât mănăstirile și bisericile marelui Ștefan, și ale altor ctitori, cât și cele nou zidite să nu rămână deșerte, ci deșert și de minciună să rămână cuvântul unui preot catolic, care, la un examen, în școala din Roşia, zise: „Orientalii, în Bucovina, au și tot zidesc biserici moarte, iară noi, catolicii, urzim biserici vii”.
Cine are urechi de auzit să audă și minte de înțeles să înțeleagă!
*
(Albina, Anul IV, Nr. 4, duminică 12/24 ianuarie 1869)