1867: Temelia genezei „Doinei” lui Eminescu? | Dragusanul.ro

1867: Temelia genezei „Doinei” lui Eminescu?

1867 Ce vor diecezanii ALBINA

*

Articolul care urmează este prima scriere românească despre conceptele care stau şi la temelia genezei cunoscutei poezii a lui Mihai Eminescu, „Doina”. Până în 13/25 decembrie 1867, nu se mai scrisese, în spaţiul spiritual românesc, despre teritoriul moştenit al înstrăinării („de la Nistru, până la Dorna, și de la Coniatin, până la Reuseni”), în care se comitea „strâmbătatea” agresivă, prin care „neagra străinătate” făcea ca, „pe pământul moștenirii noastre” să fim „ca niște străini”, iar „în bisericile noastre”  să amuţească „limba părintească de strigătul străinului”. Nu ştiu dacă Eminescu a citit sau nu acest articol, dar presupun că da, ştiind că, între 1867 şi 1883, când s-a publicat „Doina”, un astfel de „vaiet” românesc nu mai răsunase, şi tocmai de asta îndrăznesc să cred că Eminescu tezaurizase în subconştient „durerile și suspinele noastre” din textul care urmează, pentru a se aşeza „la judecată cu cei ce ne judecă pe noi, după pofta inimii lor, și nu după durerile și suspinele noastre”, atunci când a venit vremea vremii.

*

Eminescu 1884

*

Ce vor diecezanii și clerul din Bucovina?

*

În o corespondență din anul trecut, precizarăm dorințele și pretențiile noastre drepte, în privința afacerilor administrative în dieceză. Noi spuserăm, bob numărat, cele ce le așteptăm de la consistoriul nou organizat și cugetam că un colegiu, compus, în majoritatea sa, din bărbaţi cu principii sănătoase și dezvotaţi pentru interesele cele sfinte ale bisericii și de soarta clerului, se va apuca, cu tot dinadinsul, de a vindeca suferințele cele multe ale clerului și ale diecezanilor. Durere, însă, că pe doi dintre acei bărbaţi, în care puseserăm noi speranțele, îi răpi, curând, moartea. Încă și mai adâncă durere a fost că locurile vacante se îndepliniră cu omeni de care nici nu visa nimeni în dieceză, ba, pe lângă aceştia, se mai atraseră în gremiul consistorial, nu știm pe ce bază, și funcţionarii catedrali. Dupa fizionomia de acum a senatului consistorial, de va rămâne dânsa neschimbată, se pare că și clerul, și diecezanii trebuie să-și pună, și de astă dată, dorințele și pretențiile în cui, căci ce se mai poate aștepta de la un colegiu care are mai mult fața unui consiliu de familie, decât a unui corp consistorial? Numai nepoţi, cumnaţi, cuscri, în gradele mai de aproape și între ei, și cu Excelența Sa Părintele episcop, ba pe urma logodnei cunoscute și cu părintele arhimandrit! Drept că în sânul unui atare colegiu decurg dezbaterile și concluziile amuzant și, de contrariază, când și când, unul, ce-și păstrează încă independența opiniei, face experimentul neque Hercules contra plures; dar cât de îmbucurătoare sunt afacerile pentru cler și diecezani, asta o vedem și o simțim, pe zi ce merge, tot mai dureros.

*

Eugen Hacman, autorul "Dorinţelor clerului"

Eugen Hacman, autorul “Dorinţelor clerului”

Totuşi, auzim pe Excelența Sa Părintele episcop întrebând că ce vor preoții și eparhiștii de la episcop, pentru ce atâte bănuieli și neîndestulări cu decursul trebilor, la scaunul consistorial? De ce nu se astâmpără omenii aceia, cu naționalitatea și sinodalitatea lor? Arhiereul este arhiereu și ceea ce voiește el, aceea să fie. Cine nu ascultă de cuvântul arhiereului este un protivnic și nu va isprăvi nimic, căci noi avem putere și avem și prieteni în Viena.

*

Cam tot acestea și asemenea cuvinte de mângâiere aud clerul și diecezanii de la Părintele episcop Eugeniu Hacman, de când ține în mână toiagul pastoral, în dieceza Bucovinei. Avem, dară, cauza de a ne îndoi dacă vor fi realizate, cel puțin în parte, dorințele și pretențiile drepte ale diecezei, până când va ocupa Prea Sfinția Sa scaunul episcopal. Dar a ca să nu cugete lumea că dorințele și pretențiile noastre sunt exagerate, ne simțim provocaţi a le expune înca o dată, ca să judece lumea, între unii și alţii.

*

Una din cele ce pretinde dieceza unanim este încorporarea principiului sinodal în toate afacerile administrației bisericești. A ridica această pretenție cugetăm a avea tot cuvântul bazat pe cuvântul scris și predat al Evangheliei și pe practica generală a bisericii ortodoxe, iar alta, că și clerul, și diecezanii sunt destul de amărâți, prin măsurile absolutismului și ale birocraţiei ierarhice de până acum. Prea Sfinția Sa Părintele episcop, ca unul ce e născut în secolul trecut, se visează în timpurile episcopilor Daniil și Dositei, pe când se tratau preoții într-un mod barbar, de care, după legile de acum, înșiși criminalii sunt scutiţi, și, ca unul ce făcu cursul studiilor în institute romano-catolice, susține că principiile ortodoxe, referitoare la administrația bisericească, sunt asemenea cu cele țesute în deciziile consiliului tridentin. Dar și una, și alta, nu sunt așa. Clerul și diecezanul, în Bucovina, si anume în jumătatea a doua a secolului prezent, nu sunt cei din timpul episcopilor Daniil și Dositei, ci sunt conștienți de drepturile lor și de marginile autorităţii episcopale. A striga, dar, și a împroșca cu cuvinte vătămătoare, chiar și în biserică, pe preoți, care, după cuvintele din Liturghier, sunt fraţi și împreună-servitori ai episcopului, și a închide ușile, când vine un preot de la țară, ca să vorbească cu arhipăstorul, în cauze pastorale sau personale; a dicta suspendării, bunăoară precum cea a capelanului campestru, Damian Iulian, destituiri din diregătorii, precum cea a administratorului protopop al Rădăuților, și anulări ale actelor de așezare a parohiilor, precum, mai deunăzi, a enoriei din Bădeuți; a se gira, ca proprietar, cel puțin ca unicul reprezentant al Fondului religionar, și însuși, fără de participarea egumenilor, care sunt reprezentanții canonici și uricali ai moșiilor mănăstirești, a da declarații referitoare la speze extraordinare, ce nu se referă la scopuri bisericești și la însăși masa averilor bisericești; a-și rezerva obiectele cele mai importante, care, chiar și după regulamentul diecezan, și după ordinațiuni imperiale, sunt de competența consistoriului, spre decizie după propria bună plăcere; a nu ține seamă, nici cât e negru sub unghie, de opinia publică a diecezei și de dorințele clerului, ba tocmai în contra celor dorite și pretinse de cler și de diecezani a lucra, spre a arăta o putere și o autoritate arhierească, cu totul străină spiritului Evangeliei; acestea mărturisesc despre un absolutism eterodox, de nu sunt momente de a pretinde restaurarea instituțiilor sinodale, a dori și a cere autonomia bisericii, pe o bază sinodală întinsă?

*

Asemenea insuportabile măsuri administrative, ce cad pe seama absolutismului ierarhic, sunt și acelea prin care se alterează caracterul național român al diecezei noastre bucovinene. Toată lumea știe că Bucovina, ca una din părţile Moldovei, este o țară română; și dăscălașul cel mai slab știe că dieceza Bucovinei nu este și n-a fost, nicicând, atârnată de mitropolia din Lvov, nici de cea din Chiev, ci că a fost a mitropoliei din Suceava și că este o dieceză moldo-română; monumentele colosale, ce le vede fiecare, în tot locul, și fructele fundațiilor, cu un areal de 51 de mile pătrate, numite acuma Fondul religionar, din care se îndulcesc toți, de la episcop, până la cel mai mic orfan clerical, mărturisesc că tot ce posedă dieceza noastră nu provine de la ruși, ci de la principii și patrioţii pământeni; clerul și poporul diecezan, cu toate că, în o parte dintre comune, se vorbește limba rusească, e știut și susține că este un cler și un popor de naționalitate moldo-română și, viețuind în armonia cea mai bună, nici nu visează de a se manifesta, în public, altminteri, decât drept clerul și poporul unei biserici ortodoxe, de unul și același caracter național românesc sau moldovenesc. Și, în fața unor momente ca acestea, în contra convingerii și voinței clerului și a poporului diecezan, se făcură, de un timp, încoace, dispoziții de acel fel, prin care se mișca dieceza din țâțânile sale naționale române și, în poporul dintr-una și aceeași tulpină și convingere națională, se produce cu măiestrie o dezbinare, care, mai timpuriu sau mai târziu, poate să aibă funestele urmări ale unei dezbinări confesionale. Ce e drept, auzim pe Părintele episcop zicând că acele măsuri se fac cu privire la partea de locuitori ce vorbesc rusește. Dar noi întrebăm, pe Prea Sfința Sa, cine din cler sau diecezani s-a plâns pentru apăsare națională? Unde sunt adresele sau petițiile pentru introducerea limbii rusești în consistoriu și la celelalte organe administrative bisericeşti?

*

Oare nu se întrebuințează limba rusească în școlile unde e de lipsă, ba încă și acolo unde e de prisosu? Oare nu sunt bisericile pline de cărți, venite – Dumnezeu mai știe cum – din Rusia? Iar de lipsa de a pune, pe marca școlii reale, inscripția rusească, astfel ca, venind apostolii panslavismului și oaspeții din Rusia și văzând acea inscrispție, să deducă din ea că și asupra Bucovinei au motiv de a face pretenții? Drept să o spunem că departe ajunserăm; însă, de este adevărat ce zice apostolul, că adică din faptele tale sau te vei osândi, sau te vei îndrepta, peste puțin, va șade Istoria la judecata cu oamenii politicii ierarhice de acum, în dieceza Bucovinei. Dar, ca să nu cădem și noi sub judecata Istoriei, că am fi tăcut la toate cele ce se fac spre alterarea caracterului național-istoric al diecezei, protestăm, în fața lumii, contra unora ca aceste măsuri răpitoare de drepturi și nu vom înceta a protesta și a invoca ajutorul legilor, crezând că de despoția ierarhică a hacmanizilor și a birocrației schönbachiene doară ne va scăpa Dumnezeu!

*

Mai este una, pentru care sângeră inima multora din cler, de la Nistru, până la Dorna, și de la Coniatin, până la Reuseni, și asta este strâmbătatea ce se face, prea ades, în favoarea nepotismului, întru înțelesul cel mai larg al cuvântului. Nu vrem să vorbim despre aceasta noi, despre asta mărturisesc plângerile din anul 1848 și actele de așezare ale unor catedre de profesori, ale unor protopopiate, ale personalului catedral și consistorial și ale multor parohii, despre asta mărturisesc lacrimile și suspinele multora dintre preoții cei ce, cu toată capacitatea și meritele pastorale, nu pot să ajungă la o parohie mai bună.

*

Și, în fața unora ca aceste suferințe, încă mai întreabă Excelența Sa Părintele episcop că ce vor preuții și diecezanii. Pe urma mulțimilor de vătămări și de apăsări, încă mai are Prea Sfinția sa curajul de a numi răzvrătitori pe cei ce se vaietă? Mai are inima de a apăsa, încă mai dureros, pe cei ce caută scăpare legală? Mai are cutezarea de a aduce în tot felul de presupusuri pe acei bărbaţi din cler și din mirenime, ale căror caractere curate și devotament patriotic este cunoscut în țară?

*

Doamne, caută, din ceruri, și cercetează viața din Bucovina, pe care a plantat-o dreptatea ta! Vino, de șezi la judecată cu cei ce ne judecă pe noi, după pofta inimii lor, și nu după durerile și suspinele noastre! Nu întârzia, ci vino degrabă și ne mântuiește, căci, iată, suntem de ocara celor mândri și de îmbucătura celor nesăţioşi; pe pământul moștenirii noastre suntem ca niște străini, în casele și în bisericile noastre amuțește limba părintească de strigătul străinului, a străinului de la miază-noapte, care, venind, mai deunăzi, mai vârtos ca cerștor, zice astăzi că este frate egal îndreptățit, și, mâine, poimâine, va zice că este „samovolnoi panu” în Bucovina.

*

(Albina, Anul II, Nr. 137-244, miercuri 13/25 decembrie 1967)


Comments are closed