1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (IV) | Dragusanul.ro

1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (IV)

Iorga Tarani basarabeni

*

Casa popilor. Şcoala din Basarabia. Casa vătafului. Casa din pădure. Furtuna de nea. Relaţiile ţăranilor. Cărţi la graniţă.

*

Stau pe vârful pădurii. Arborii se despart un pic şi formează un fel de promenadă (loc de preumblare), ce se întinde către culme, de amândouă părţile. Înaintea mea am şesul larg, fără de pomi; şi, aici, singurătatea pădurii, azil verde în timpul verii, la care omul se retrage cu plăcere, după ce a văzut pe ovreii speculatori şi cinovnicii cercători de răpire. La o parte, ceva mai în jos, o casă, înconjurată de tufari şi huci. Cine locuieşte aci? Un pustnic? Un eremit? Mă apropii. Cânii sar cu furie din locuinţele lor, ce erau nişte paie, deasupra de nea. Un cilindru împletit (coşarcă), înalt ca de 12 urme, acoperit, deasupra, cu gunoi, era cămara pentru porumb, cartofi şi alte nutrimente. O groapă adâncă de două urme, asupra căreia se ridica un acoperământ rudimentar, pe stâlpi cam de 7 urme de înalţi, şi de pe a cărui laturi paiele se slobod în jos, e cortelul a doi boi. Ei şed aici, cu o privire supărăcioasă, şi rumegă paiele ce le-au tras de sub ei. Când m-am apropiat de peştera asta a paielor, îmi sări în cale un om cu pieptul gol şi braţe neîmbrăcate, privi la mine cu ochi mari, ca şi cum s-ar teme că-i voi duce repede boii. Acest om era ca şi în fierbinţeala frigurilor, răsuflarea lui era scurtă, pe pieptu-i curgeau sudori, iară vântul intra, cu mare vuiet, de pe şes, în pădure. L-am molcomit pe îngrijat cât îmi fu cu putinţă şi l-am tras, cu putere, în coliba sa, ca să nu fie expus influenţelor periculoase ale furtunii.

*

În colibă, se întinse, pe loc, pe cuptorul lat, pătrăţos gătit din piatră ori lut. Într-aceea, vântul fu tot mai tare, deveni furtună, bătând în fereastră. Din fericire, arbori cu trunchiuri înalte stau în jur şi acoperământul bordelului, gătit din tulei (ciocani) de porumb (cucuruz) se ridică numai de opt urme de la pământ. Neaua, suflată de vânt şi formând deluşoare, stă înaintea ferestrei ca şi un giulgiu de mort, abia se cunoşteau boii, care, de sub aceste dealuri furioase de nea, dădeau sunete. Ies şi încerc a privi departe, dar abia poţi vedea bine zece paşi înainte: neaua vânturată şi împrăştiată în aer se întinde ca şi un fum alb de praf de puşcă. Masele îngrămădite apar ca figuri albastre, după acest văl, se alungă şi se dărâmă unele pe altele. Vai de călătorul care ajunge în asemenea vifor! Nu se poate cunoaşte nici o cale, ici-colea parii din gard apar deasupra îngrămădirii de nea, sunt astupate pietrele care, din un loc, la altul, arată calea poştei; iar arborii plantaţi drept semne la aceste pietre i-au furat ţăranii, pentru a-şi încălzi cuptoarele.

*

Iorga Cu carele spre Bender

*

Viforele, în Basarabia, sunt cu atâta mai tari, cu cât mai puţin li se opune terenul cel fără de dealuri, fără de păduri, mai mult deşert. Nu arareori se împrăştie turme întregi, se aruncă în gropi şi strânsori, se astupă cu nea şi se înăbuşesc. Boii şi vacile fug cu viforul, caii alergă contra lui, cu capul încordat. Uşor se poate cugeta că, în atari circumstanţe, cât trebuie animalele să sufere în Basarabia şi aiurea în Rusia, lipsite de scut, acoperământ, nutriment, şi urmarea e, în parte, ciuma de vite, care erupe în ţinuturile întinse şi puţin plantate, precum în deşerturile chirgizilor, în ţara cosacilor, în guvernămintele Tauria, Chersones, Astrahan, Saratow, Ekaterinoslaw, Orenburg, Basarabia ş. a. În Rusia, la anul 1845, în 47 de guvernăminte, pieriră 726.298 vite cornute, care, socotind una la 10 ruble (rubla e ban muscălesc de argint, o rublă face la 1 florin şi 40 cruceri, în valoare austriacă), fac 10 milioane ruble, necalculând aci câtă putere de lucru şi cât gunoi a pierit. Închiderea graniţelor nu e cu putinţă pe locurile sterpe. Ceea ce produce şi răspândeşte ciuma de vite nu sunt atât locurile băltoase (pentru că în ţinuturile Tisei tocmai nu se produce ciuma), cât mai mult lipsa de scutire, arşiţa şi seceta, pământul uscat, lipsa de apă, şi anume de apă bună, ostenirea boilor pe căile cele scufundate în tină pe loc, după un pic de ploaie, mai vârtos în timp de bătălie, schimbarea repede a temperaturii, cadavrele îngropate le scot şi le duc lupii: acestea toate produc şi răspândesc ciuma de vite.

*

Mă retrag în chilie. Din norocire, am adus o carte cu mine, e tomul 10 din opul lui Scume, intitulată „Vara mea”; la pagina 167, găsesc: „În Livonia (Lituania) se plâng că ţăranii sunt de tot leneşi; şi eu mă mir numai că lucră şi atâta. De ce să lucreze un sclav mai mult de cât e silit? Cine îi dă securitatea dobânzii? Să zidească el o casă, despre care nu ştie dacă el şi fiul său vor putea locui în ea? Să planteze un pom, de pe care nu e probabil că el şi fiii săi vor culege poame?”. Vezi bine că e aşa. Ţăranul, în provinciile Mării Baltice ruseşti, precum şi în Basarabia, e locuitorul străvechi al pământului, secolele îi dădură timp să prindă rădăcină în ambele provincii şi, totuşi, apare ca şi un colb ce, cu o suflare, poate fi şters. Ce să zidească el case tari şi să planteze arbori, dacă, ca şi o pasăre, poate fi alungat? Precum în Moldova şi în Ţara Românească, aşa şi aici, domneşte boierul român.

*

Iorga Drumete

*

Când Scume, la 1805, călători în Livonia şi celelalte ţări, era încă, acolo, sclavie, iar după ştergerea acesteia, la 1817, defel nu era mai bine, pentru că se delăsase a asigură libertatea teoretică, pe baza posesiei. Aşa, ţăranul era, acum, în stare şi mai rea. Ca sclav, era îndrumat la anumite datorinţe către stăpânul său, dar acum, neavând din partea stăpânului şi patriarhului său acea simpatie întemeiată prin uz, stătea pe un teren care, şi acum, ca şi mai înainte, nu era teren pentru el. Am petrecut, nu de mult, în provinciile mărcii răsăritene ale Rusiei şi eram uimit de simplul împrejur al locuinţelor ţărăneşti. Nu se vedea, cu adevărat, o grădină cu pomi, flori, plante. Mai nici un gard nu atesta o stare regulată a lucrurilor, ceea ce mi se părea atât de caracteristic, ca şi aici, acea circumstanţă că, deşi lipsa de arbori e mare, este prisosinţă de arbori! Gardul doară se naşte din primul sentiment de independenţă, din dorinţa de a se defini, de a se consolida, din dorinţa de personalitate. Numai că aceste garduri, ce conţin atâtea lemne, ar trebui substituite cu alte lucruri, prin sate, căci pe la câmpuri nu se găsesc.

*

Şi cât de urâtă e privirea locuinţelor ţărăneşti, în acele provincii de marcă! O chilie, în care petrec tot timpul lung al iernii nu numai o familie, ci mai multe, chiar şi vite. Dintr-un colţ, grohăie un porc, celălalt colţ e dat unui cerşetor. Surcele de brad, aşezate pe nişte cleşti de fier (pirostii – n. n.), răspândesc lumina necesară, dând şi fum cu miros. De pat serveşte o ladă (cutie) plină de zdrenţe şi care, pentru a cruţa spaţiul, e legată de grindă. Nişte găuri în părete, prevăzute cu cârlige de lemn, lasă, ziua, să intre lumina şi aerul. Închipuiţi-vă această atmosferă, această îmbulzeală a mirosului de oameni, vite şi lemne răşinoase, închipuişi-vă necurăţia, strigătul copiilor şi, mai vârtos, loviturile ce stăpânul de pământ le face să cadă pe spatele ţăranului sărac, slăbit şi care, cu toate acestea, îşi împlineşte cu punctualitate serviciile şi obligaţiile. Eu am cunoscut domenii unde ţăranii într-atâta s-au ocupat de ideea unui Messia, încât credeau că, astăzi, mâine ori poimâine, trebuie să vină răscumpărarea lor, totodată şi moartea grabnică a stăpânului lor. Această libertate, fără de baza unei profesiuni, cât de mică, ne probează că starea le era mai grea decât a ţăranului rus, care, deşi sclav, avea un teren pentru care uzul de secole i-a dat prescripţie.

*

Iorga Cu vitele

*

Se poate ca, acum, în acele provincii răsăritene ruseşti, după ce se introduseră oarecari relaţiuni juridice, în locul serviciilor care, deşi regulate de legi, stăpânul de pământ le extindea foarte. Se înţelege că ar fi de dorit ca, la această nouă stabilire, ţăranul să-şi capete casa şi un pic de pământ, fără dezdăunare, din acea ţară în care a fost locuitor străvechi, mai înainte de ce ar fi cucerit-o cavalerul cruciat nemţesc. În adevăr, aceasta ar fi nedreptate pentru cel ce, ieri, cumpăra domeniul cu preţul întreg al estimaţiei. Dar nu se poate înconjura a nu dezdăuna nedreptăţile mari din trecut, deşi astă dezdăunare s-ar întâmpla cu un pic de nedreptate pentru prezent. Cu toate acestea, aste relaţiuni de închiriere (luare în arendă) vor provoca nişte stări mai bune (Albina, II, nr. 61-168, Viena, 2/14 iunie 1867).


Comments are closed