1867: Descriptio Basarabia de Rudolf Kuleman (II) | Dragusanul.ro

1867: Descriptio Basarabia de Rudolf Kuleman (II)

Cetatea Alba

*

Ploaia. Furtunile. Frigurile schimbătoare. Toamna, anotimpul mai plăcut. Arbuse. Aiul. De unde vine ea în Orient, se foloseşte aşa de mult aiul?

*

În partea a treia, cea de la miazănoapte, a Basarabiei, ploaia mai adeseori, decât în partea mijlocie şi în cea de la miazăzi, totuşi nu e ploaia de ajuns. Afară de aceasta, pentru că ţara este unduitoare şi stropii de ploaie se strecură curând, ploaia nu are activitate durabilă. Şi vânturile, ce cam îndătinat urmează după ploi, usucă pe loc pământul. Nemăsurate sunt pulberile ce se ridică ca norii de pe căile late şi înguste, fără nici o piatră, necum pardoseală. Eu, care călătoream cu o trăsură uşoară, deschisă, cam 20 verste spre o cetate, neîntrerupt am fost acoperit de astfel de nori de pulbere, încât, nu exagerez, nu puteam să văd printre ei, de cumva vântul nu făcea în dânşii câte o gaură. Din odaie pleca omul în veşminte curăţite şi se întorcea ca un morar. Aerul cald de vară nu se răcoreşte prin furtunile ce, aici, sunt cu mult mai rare ca în Germania. De altcum ele sunt foarte regulate, mai totdeauna după amiază, pe când evaporările ce s-au înălţat de dimineaţă se prefac în nori, umplându-se de electricitate. Dimineţile şi serile sunt răcoroase, până şi friguroase, precum sunt în toate ţările de spre miazăzi; în Calcuta se face chiar şi foc, pentru ca să se încălzească. Este foarte recomandat a purta veşmintele conform schimbării căldurii şi frigului, ca să nu suferim de frigurile ce domină pe aici, ţăranii le au mai adeseori. Aceştia mâncă pepeni, arbuzi (lubeniţe), castraveţi naturali, de aceste produse sunt pe aici foarte multe, beau, pe urmă, apă, pentru că rachiul, ce le este plăcut, nu le stă cam totdeauna la dispoziţie. Deosebit, noaptea şi dimineaţa, sunt ei expuşi răcelii; mai pretutindeni, dorm ţăranii îmbrăcaţi cum erau, sub cerul liber sau în odăi, pe vatra goală, fără să aibă ceva de acoperit. E de minune cât de tare se apropie ţăranul de culcuşul dobitocesc, abdicând, de bună voie, de la comoditate. Un econom neamţ, pe care tocmai îl cercetasem (vizitase – n. n.), a încercat să introducă paturi de dormit; în grajdul cailor bătuse nişte pari în pereţi, umpluse nişte saci cu paie, pusese peste ei unelte de acoperit. A doua zi, de dimineaţă, intrând noi în grajd, văzurăm pe un ţăran întins peste iesle, iar celălalt, întins pe pământ, folosind piciorul celuilalt de căpătâi. De lene sau pentru îndătinarea-le veche, nu au voit să întrebuinţeze culcuşul ce li s-a fost pregătit. Am văzut un boar, ce a trebuit să oprească înaintea casei de vamă, era timp urât, umed, şi boarul s-a învelit în cojoc şi s-a culcat pe pământul tinos. Pentru scutirea stomacului, care este izvorul tuturor bolilor, spre fericire, le serveşte o curea de piele, cam de două palme de lată, pe care ei o poartă pentru înfrumuseţare şi, totodată, le serveşte pentru a păstra întrânsa lingura, furculiţa, cuţitul etc. Pentru păstrarea sănătăţii desigur nu ar purta-o, chiar dacă le-ar recomanda-o şi cel mai renumit profesor de medicină.

*

Cetatea Alba limanul Nistrului

*

În acest ţinut, toamna este cel mai plăcut timp al anului: timpul este constant, mai mult uscat, căldura şi răcoarea ţin balanţa, deşi, în cutări zile ale lui septembrie, avem călduri de 30°. Poamele au timp de ajuns pentru a se coace. Cum că aici se află aşa puţine soiuri nobile de poame (nu sunt de alea, de Borsdorf, Ierusalim, Bergamonte etc.), aceasta se poate atribui mai puţin climei şi pământului, decât îndemnului de speculă al poporaţiunii: de-a lungul şi de-a latul ţării, nu se află cetate, ai cărei locuitori ar avea gust pentru ele. Se află însă, foarte mulţi pruni, adesea sunt grădinile numai cu de aceştia umplute. Fructele lor excelează prin o dulceaţă extraordinară. Le uscă, punându-le pe scânduri, peste nişte gropi în care arde foc fără flacără.

*

Am văzut nuci excelenţi şi o mulţime de aluni înalţi, foarte rodiţi, care în lăţime ca de 300 paşi înconjurau o pădure. Pepeni şi mai multe lubeniţe (pe moldoveneşte: harbuji) se gustă totdeauna după prânz, şi cele din urmă, fără zahăr. Un harbuz este rotund mai ca o bilă şi nu arareori cântăreşte 40 funzi. Acesta se cumpără în Basarabia de la miazăzi şi din Moldova, de exemplu, în Iaşi, cu un piastru (cam treisprezece cruceri de ai noştri), la ţară sunt şi mai ieftini. În târg, se văd munţi întregi de harbuji. Lângă coaja-i verde are un miez roşcat, care, punându-l pe limbă, îndată se topeşte, lăsând un suc plăcut, cam acrişor. Pentru fierbinţeala verii de acolo, este acesta mare bunătate, şi omul şi-o poate procura, pentru puţini bani de aramă, nu numai în cetăţi, ci şi departe de ele, la ţară.

*

Targ basarabean

*

Nu lipseşte nici aiul (usturoiul), caracteristica Orientului. Prin Galiţia, Basarabia, Podolia, Moldova, Bucovina şi Dumnezeu mai ştie cât de departe, ne acompaniază usturoiul sau cel puţin mirosul lui. Locuri întregi se află sădite cu dânsul, şi unii dintre ţărani, de ar fi cât de leneşi în alte lucruri, împintenaţi fiind de mirosul lui, se apucă chiar de specula cu usturoi, ducându-l în cetăţi mai îndepărtate, precum la Hotin, Chişinău, ba chiar şi la Odessa. Ţăranului usturoiul îi este maestrul de geografie, el, cu mirosu-i lăţit, îl conduce afară din satul naşterii, pe calea de negoţ, unde vede ceva nou şi-şi dezvoltă speculaţiunea sa. Să vezi cât de atent este ţăranul cu această plantă. Pe o cunună, învelită pe la grumaz şi lungă până la genunchi, se înşiră o mulţime de gloanţe argintii. Păşind încet, cu gravitate, cu ciubote mari, din care s-ar fi putut face două perechi, într-un caftan alb de lână, ce ajunge până la tureatca ciubotelor, şi descheindu-se în lături, arată praschia lată de piele, cu o mulţime de maturi (bumbi), iată aţa umblă ţăranul în târg, printre boi, cai, sărari; asupra lui sunt încordaţi ochii tuturor şi, deosebit, ai jidovilor, care pe loc aleargă cu copeicile (monete ruseşti) sunătoare, ca să-şi cumpere din cununa impozantă de ai. Oare de unde această consumare cumplită a usturoiului în Orient? Pentru că aristocraţiei, în genere, ba şi celei romane i-a fost el greţos, chiar şi Horaţiu zice:

*

Parentis olim si quis impia manu

Senile guttur fregerit,

Edit cicutis allium nocentius.

Odura messorum ilia!

 *

(Pe româneşte: Dacă oricând o mână necredincioasă a frânt gâtul bătrân al părintelui, a mâncat din aiul vinovat. De urât este acea mâncare!). Dară ţăranului îi suplineşte rachiului ce îi place, însă, fiind sărac, nu şi-l poate câştiga. Oleul iute, eteric al usturoiului conţine în sine ceva iritator, deşteptător, de care asudă corpul. Cu ajutorul apei câştigate prin distilare, punându-l pe piele, cauzează iritaţie sensibilă. Cocoşii luptători, când mâncă ai, sunt mai înfocaţi în luptă, şi la romanii cei vechi, când se apropia timpul de luptă, ducii dădeau ostaşilor usturoi se mănânce, pentru ca să se lupte mai cu foc. Câtă minune că natura, de la sine, a îndulcit pe ţăran în iuţeala aiului, deoarece viptul lui, mămăliga singură, nu produce iritaţie; acela îi serveşte, totodată, şi ca medicină pentru friguri, îl folosesc contra ciumei de vite, a holerei, a scorbutului. Mirosul aiului intră şi în laptele vacilor, chiar în ouăle şi carnea păsărilor, el se simte numaidecât după ce am gustat din păsările care mâncaseră din el. Mult mai supărător devine mirosul usturoiului în odaie, dacă intră nişte ţărani sau jidovi în ea. Căci jidanilor le place aiul foarte mult, aceasta se poate explica din viptul lor cel sec, precum şi din oarecare trăsătură a caracterului lor. Se poate ca această bucată au ereditat-o dânşii de pe timpul prinsorii lor în Egipet, pentru că se zice în 4 Mos. 11. 5: „Ne aducem aminte de peştii ce-i mâncam în dar în Egipet, de bostanul, prazul, ceapa, usturoiul de acolo”. Aceste ierburi chiar le îndumnezeiau egiptenii, şi, după cum refera Vitriaco („Gesta Dei”) pe timpul cruciadelor, după ce s-a cucerit Damiat, la 1218, se supărau de moarte „Gurmanii” (cei ce aveau gusturi fine) egipteni, pentru că, deşi aveau bucate din abundenţă, le lipsea ceapa şi aiul. Fiindcă usturoiul, agăţându-l în aer liber, înnegreşte, se presupune că el atrage răutatea din aer, deci mulţi îl poartă lângă sine, în loc de amuletă, pentru credinţa că scuteşte de boli, venin, deochi ş. a. Aşa fac grecii cei noi, turcii, polonii şi românii.

*

Tighina

*

Castraveţi acriţi încă se gătesc, pe aici, cu usturoi şi, dacă nu se bagă prea mult, le face un gust plăcut. În Basarabia de la miazănoapte, am văzut şi un munte cu vii, ce aveau struguri mari, dară nu prea mulţi; pândarul desigur că a gustat şi a lăsat şi pe alţii să guste din ei. Căci ce Dumnezeu lasă să crească în libertate poate gusta fiecine, aşa zice poporul de aici. Această libertate nici că este restrânsă prin zidiri, garduri sau movile, precum se face aiurea, unde, despărţindu-se o părticică de loc din ţara întreagă, se preface în posesiune, are semnele sale şi arată vizibil existenţa conceptului de „al meu” şi „al tău”. Ţăranul econom, privind peste răzlogul tras, dară curând astupat şi uscat, vede în vecinătatea sa asemenea masă de pământ şi ţară. După datina veche rusească, pământurile nu se despărţeau unul de altul ca ale indivizilor, ci ca ale comunităţilor; o comună întreagă, nu indivizi singuratici, poseda cutare teritoriu, ei nu aveau părticică pe care s-o erediteze următorilor lor. Era, dară, comunism, care a încetat de când s-au emancipat ţăranii (Albina, II, nr. 54-161, Viena, duminică 14/26 mai 1867).

*

Tighina Catedrala


Comments are closed