1867: Călătorie pe la mănăstirile din Bucovina | Dragusanul.ro

1867: Călătorie pe la mănăstirile din Bucovina

B61

*

O uimitoare descriere a mănăstirilor bucovinene, după o călătorie, făcută, în 1867, de către un ardelean, care nu şi-a semnat textele, aduce mărturii neştiute şi despre capela din vârful muntelui de lângă Suceviţa, unde, astăzi, se mai zăreşte doar o cruce de piatră, şi despre chipul lui Ştefan cel Mare, la circa 25 de ani, pictat în biserica dispărută de la Milişăuţi, şi despre obiceiurile călugăreşti de atunci, şi despre toponimii uitate, precum Fântâna Doamnei, de la Dragomirna. Mi se pare atât de interesant acest reportaj de călătorie, din 1867, publicat la începutul anului 1868, încât mă grăbesc să vi-l pun la dispoziţie, însoţit de iconografie germană din aceleaşi vremuri:

*

B63

*

Plecând, după sfatul amicului meu, drept spre mănăstirea Putnei, după cum mă îndreptau oamenii, pe care îi întrebam, mersei, peste câmpia cea întinsă a Nistrului şi, apoi, trecând curmeziş peste valea Prutului, o apucai pe calea cea veche, spre valea Siretului, până ce, a doua zi, spre seară, ajunsei în valea Sucevii, la Vico. Întrebând, aici, de un român, dacă mai am mult până la Putna şi în care parte s-o apuc spre mănăstire, îmi răspunse: „Dacă te trage inima să vezi mănăstirea lui Ştefan Vodă, după ce vei trece, pe punte, peste apa Sucevii, s-o apuci, în dreapta, pe drumul ce se vede pe vale, de ceea parte de apă; dară mănăstirea e cam depărtişor, în fundul muntelui, şi, până ce vei ajunge acolo, va fi poarta mănăstirii închisă, că, de cum amurgeşte bine, închid că­lugării porta şi, noaptea, nu lasă pe nimeni străin înlăuntru. Mai bine rămâi, domnule, peste noapte, la mine şi, mâine, dis de dimineaţă, fiind sfânta duminică, voi merge şi eu cu domnia ta, că noi, creştinii de prin satele vecine, mergem adesea încolo, la sfânta rugă”.

*

Primind cu bucurie îmbierea bunului român, care mă primi, în casa sa, cu ospitalitatea antică, moştenită de la strămoşi, până ce face soţia o cină naţională, care îmi veni mai bine la gust decât preparatele moderne, de pe la seratele diplomaţilor şi supeurile aristocraţilor, bunul român mă ţinu de vorbă şi-mi spuse câte o nuvelă despre Ştefan Vodă şi despre începutul şi soarta mănăstirii, din timpul turcilor şi al tătarilor. Multă plăcere avui de a auzi, din gura unui ţăran simplu, fragmente preţioase din istoria noastră naţională, cugetându-mi cât de bine ar face preoţii, învăţătorii de şcoală şi cărturarii noştri de prin sate, dacă s-ar interesa de tradiţiunile acestea ale poporului şi le-ar conserva, ca să nu se piardă, şi ce nutriment bun pentru deşteptarea si dezvoltarea conştiinţei naţionale ar fi o carte de legende din istoria românilor, compusă anume pentru popor. Pare-mi-se că atare carte ar fi, în masa poporului, ceea ce este aluatul în masa de făină.

*

A doua zi, pe la revărsatul zorilor de dimineaţă, deşteptându-mă din somn un răsunet melancolic de clopote, văzui pe creştinul meu de om în picioare, făcându-şi cruce şi zicându-mi: „Scoală, domnule, că trag clopotele la mănăstire!”. Eu mă sculai şi, îmbrăcându-ne, eu în veşmintele mele de peregrin, iar ţăranul în veşminte curate de sărbătoare, plecarăm a merge, pe vale, în sus, spre ţinta călătoriei mele. Era o zi senină, aerul cu răcoare şi adăpat cu miasmele florilor de munte şi a cetinii de brad. Drumul nostru se împletea, prin luncă, cu râuleţul Putnei, de o parte şi de alta se ridicau munţii, cu un brădet verde ca buratecul, încât mă visai a merge prin o alee grandioasă, plantată anume pentru întâmpinarea marelui Ştefan, când, după o victorie glorioasă, venea la Putna, să facă rugă de mulţumire înaintea celui ce dă mărire împăraţilor şi tărie poporului creştin.

*

După o cale mai bine de o oră, văzui lucind crucile de pe turnurile mănăstirii, în fundul muntelui, şi, cu cât mă apropiam de ea, mă încânta grandoarea edificiilor şi memoriile evocate, la vederea unor monumente ca acestea. Ajungând, mai întâi, la satul Putna, care se întinde pe vale, până la mănăstire, tovarăşul meu de cale, arătându-mi, în dreapta, o biserică de lemn, zise: „Asta e biserica pentru săteni. Această biserică de stejar este foarte veche. Ea era, mai înainte, în satul Volovăţ, făcuta încă de Dragoş Vodă. De acolo, o strămutară, înainte cu mulţi ani, încoace şi stă încă şi astăzi. Stejarul e ca românul şi românul, ca stejarul, şi unul, şi altul nu se înmoaie nici de neauă, nici de ploaie”.

*

Venind la poarta mănăstirii, care este înconjurată cu muri tari de forţăreaţă, începură a trage clopotele de sfânta liturghie şi, intrând înlăuntru, din casele colosale, cu câte două etaje, văzui călugării, cu camilauce pe cap,mantii pe umeri şi metanii în mână, ieşind şi mergând la biserică. Atras de acel exemplu al părinţilor mănăstireşti, care, cât e anul de mare, zi după zi se adună, de câte trei ori, la biserică, mersei şi eu după dânşii şi, intrând în pronaos, aflai, în dreapta, mormântul nemuritorului erou şi ctitor Ştefan cel Mare, iar în stânga, al soţiei sale, al Doamnei Rucsanda. Tot aici, în pronaos, pe perete, văzui şi portretul lui Ştefan, lucrat în ulei, în mărime însemnată.

*

Depunând omagiul de pietate, la mormântul celui ce fu, în timpul său, apărătorul credinţei şi naţionalităţii, tezaurelor celor mai scumpe ale neamului nostru român, intrai mai adânc în biserică, unde mi se lipiră, mai întâi, ochii de catapeteasma cea măiastră, în culori luminoase. În dreapta şi în stânga, stăteau în stranele lor călugării, cu egumenul în frunte, care, cu corul pruncilor de la şcoala mănăstirească, intonau laudele lui Dumnezeu. Cântarea era pioasă şi armonioasă, una, însă,ce-mi păru lucru străin şi inexplicabil este că, în mănăstirea Putnei, situată, aşa zicând, la vatra naţionalităţii române şi fundată de un român cum era Ştefan Vodă, se cânta, la strana stângă, ruseşte. După finirea sfintei liturghii, ieşind, cu toţii, din biserică, mersei de a mă prezenta părintelui egumen Arcadie Ciupercă sau, cum îi zic, după datina din timpul episcopului sârb Daniil Vlahovici, Ciupercovici.

*

Acesta, ca un bărbat cult şi dulce la cuvânt, mă întâmpină, în apartamentele sale spaţioase şi frumoase, cu afabilitate şi, aşezându-mă în o chilie de oaspeţi, din care sunt mai multe, pentru cei ce vin la mănăstire, spre închinare, m-a prevăzut cu toate cele de lipsă, dându-mi şi pe un călugăr mai tânăr, care să mă conducă şi să-mi arate antichităţile mănăstirii cele demne de văzut. Făcând întrebuinţare de această bunăvoinţă, după prânzul comun, în refectorul mănăstiresc, vizitai, mai întâi, pe toţi călugării, prin chiliile lor. Şi aceştia mă întâmpinară cu bucurie. Eu mă lăsai cu dânşii în vorbă, făcui însă experienţa că, afară de ştiinţa ritualului bisericesc, unele alte cunoştinţe elementare, nu posed oarecare ştiinţe speciale, ba nici cele teologice, pentru aceea, prin chiliile monahilor, care sunt, altminteri, bine mobilate şi curate, afară de unele cărţi de rugăciune şi bisericeşti, nu aflai alte cărţi de citit, ba nici măcar câte o gazetă românească, din care ar auzi, cel puţin, ce se mai face prin lume.

*

B62

*

Între lucrurile mai demne de văzut, ce mi se arătară, în lăuntrul mănăstirii, sunt biblioteca şi visteria mănăstirească. În bibliotecă, aflai multe cărţi tipărite şi mai multe manuscripte vechi, de interes ştiinţific; durere, însă, că nu sunt, între călugări, vreo doi, trei sau cel puţin unul, care ar frunzări acele opuri şi ar face întrebuinţare ştiinţifică de ele. În tezaur sunt feluri de lucruri vechi preţioase: veşminte bisericeşti, ţesute în aur şi argint, din timpul ctitorilor, vase bisericeşti frumos lucrate şi alte rarităţi, care ar fi tot atâtea specialităţi în o expoziţie arheologică.

*

Ieşind, cu monahul, pe care mi-l dăduse părintele egumen, spre conducerea mea, afară din mănăstire şi pe un muncel înalt, ce se ridica aproape de mănăstire, văzând o cruce de lemn, întrebai de el că ce fel de cruce e acolo, pe creştetul dealului, iar el îmi zise că acela e Dealul Vodei. Şi, întrebându-l de ce se numeşte aşa, răspunse monahul: „Se zice că Ştefan Vodă, tăbărând, cu oastea, în adăpostul munţilor, veni până pe locul acesta, unde află, în chilia de piatră, peste pârâu, pe un sihastru bătrân, petrecând în rugăciuni neîncetate, pentru mântuirea ţării şi biruinţa creştinilor asupra păgânilor. Uimit de vederea acelui sihastru pios, se hotărî Ştefan Vodă de a face o mănăstire şi, suindu-se pe acel munte, zise: „Unde se va înfige săgeata, pe care o voi repezi din arc, acolo va fi locul bisericii”. Făcând aşa, se înfipse săgeata în un copac, care sta tocmai unde e, acum, altarul bisericii”.

*

Cu toate că eram ostenit de cale, nu am renunţat la a mă sui pe Dealul Vodei, de unde, căutând în jos, spre mănăstire, mă legănai în memoriile trecutului şi, suspinând din adâncul inimii, zisei: „Oare mai luci-va soarele, aşa de luminos, pe pământul României, ca în ziua când marele Ştefan puse fundamentul la acest locaş sfânt? Oare răsuna-va gloria română, între neamuri, cum răsuna în timpul de patruzeci de ani ai acestui erou nemuritor?”.

*

Afundat în cugetări de astfel, mă lăsai, în jos, la vale, şi trecând, un râuleţ, zise monahul către mine: „Iată chilia de piatră a sihastrului!”. Eu intrai şi aflai, în stâncă, o scobitură, în forma unei capele bisericeşti, spaţioasă cât să poată petrece un om în ea. În cele trei zile, ce le petrecui, după datina ospitalităţii mănăstireşti, nu renunţasem la a face unele excursii scurte, împrejurul Putnei, aflând că şi economia mănăstirii se afla în o stare bunişoară. „Ar economisi mănăstirea mai bine”, zise, deodată, conducătorul meu, „dacă n-ar fi aşa de îngustată; dar ce folos? Putna are la o sută de moşii, care se administrează sub numele Fondului religionar, şi noi n-avem în posesiune măcar una din acele moşii întinse, ca să ne aprovizionăm cu cele de lipsă pentru susţinerea noastră şi primirea oaspeţilor. Împrejurul mănăstirii avem locuri de păscătoare, dar nu de arătură, şi aşa trebuie să cumpărăm pâine, ca şi alţi munteni sau ca nişte locuitori de oraş”.

*

Aceste cuvinte ale monahului mă puseră în mişcare, de a merge mai departe, şi aşa, dând rămas bun părintelui egumen şi fraţilor mănăstireşti, care mă petrecură, cu cordialitate, până afară de poartă, o apucai, iarăşi, pe vale, în jos, spre Suceviţa (Albina, Anul II, Nr. 15, miercuri 7/19 februarie 1868).

 *

B79 A

*

Ieşind din hotarele Putnei, plecai, în jos, pe calea cea veche, de la poalele muntelui. În dreapta, mă încântă înălţimea mandră a codrilor carpatini, iar în stânga, privirea peste satele de pe şesul cel mănos al Sucevii, între care domneşte oraşul Rădăuţilor, reşedinţa cea veche a episcopiei bucovinene. Totul, cât vedeam împrejurul meu, sunt moşii bisericeşti, ce stau sub administraţia Fondului religionar.

*

Apropiindu-mă de Marginea, un sat întins de ambele laturi ale calei, şi văzând oameni, curând, şi apucând, pe o cale, spre munte, de-a lungul râului, întrebai de unul dacă nu merge, cumva, acel roi de oameni spre Suceviţa. „Aşa e, domnule!, răspunse bunul român. Noi mergem, cu toţii, la mănăstire. Mâine, în ziua de schimbare la faţă, este hram la Suceviţa şi creştinii noştri de pe departe se adună, de cu astăzi, ca se fie, mâine, la sfânta rugă”. „E bine frate, că ajunsei şi eu pe aici, tocmai spre ziua de rugă, căci şi eu mă trag încolo şi voi merge împreuna cu voi”.

*

Mergând, dar, înainte şi făcându-mi de vorba cu unul şi cu altul, dintre creştinii ce înaintau, cu pietate, spre mănăstire, ca albinele spre stup, unii cu lumânări de ceară şi tămâie, alţii cu vase de agheasmă, şi, iarăşi, alţii câte cu un dar pentru biserică, auzii vorbindu-se multe bune despre călugării din timpurile vechi şi despre folosul rugilor ce se fac în mănăstire. Mă bucurai din inimă a auzi acestea, din gura poporului, şi a mă convinge că mănăstirile şi călugării, care, după părerile moderne, nu mai au valoare în societatea omenească, stau încă neclintite şi adânc înrădăcinate în pietatea şi religiozitatea poporului, şi institutul acesta, cunoscându-şi bine înrâurirea morală şi calificându-se, după măsura timpului de faţă, pentru misiunea sa salutară, ar putea fi un sprijin moral al ortodoxiei, după cum sunt moşiile mănăstireşti un sprijin materiale pentru biserică.

*

Era, acum, spre seară. Soarele se pleca pe după munte, când, deodată, răsunară clopotele din depărtare cu un răsunet melancolic, care e în stare să înmoaie şi inima cea de piatră şi să-i insufle simţăminte de pietate şi religiozitate. „Să mergem mai curând! Să mergem mai curând!”, auzii zicând pe bunii creştini. „Trag clopotele de privighere, să nu scăpăm ruga de la început!”.

*

Încordând, dară, şi eu vinele mele, cele muiate de lungimea călătoriei, deterăm, cu toţii, mai des din picioare şi, peste puţin, ne văzurăm la poarta mănăstirii, ce sta, încă din timpul ctitorilor săi, mitropolitul Gheorghe Movilă şi fratele său, Ieremie Vodă, aproape de 300 de ani, fără de a pierde ceva din tăria murilor cu care este înconjurată şi din grandoarea bisericii dinlăuntru. Nu mai chiliile cele vechi, de lemn, sunt cu totul surpate şi o parte din ele nici nu mai există, ci numai cele de piatră şi unele mai noi, făcute în timpul din urmă.

*

Intrând, dară, în mănăstire şi mergând drept în biserică, care, în mai multele sale despărţituri şi, mai cu seamă, în lumina mulţimii de făclii, ce ardeau în policandre şi înaintea icoanelor, face o impresie mare asupra celuia ce intră, nu puţin mă încântă aspectul poporului pios şi al călugărilor, care începură a cânta, pe glas, al optulea psalm de seară. Mai cu seamă, persoana părintelui egumen Ghenadie Constantinovici de Grecul, care tocmai atunci făcea tămâierea, cu doi anagnosti, ce mergeau, cu lumânări aprinse, înaintea sa, atrase, prin seninul feţei şi grandoarea tipului său, toată atenţia mea, încât mă visam a vedea pe demnul de amintire ctitor, mitropolitul Gheorghe Movilă. De multă dulceaţă şi mângâiere se adăpă sufletul meu, la acea priveghere bisericească. Adesea suspinam, zicând, cu profetul: „Cât sunt de iubite lăcaşurile tale, Doamne al puterilor! Voit-am a fi lepădat în casa Domnului, decât a petrece în curţile păcătoşilor!”. Privegherile bisericeşti de noapte sunt teatrul cel încântător al mănăstirilor şi cât de frumos şi de cuvenit ar fi dacă asemenea privegheri s-ar face şi prin alte biserici, cel puţin de prin oraşe, spre sărbătorile mai mari!

*

A doua zi, adunându-se popor de tot numeros, încă şi preoţi, şi persoane de distincţiune, se făcu Sfânta Liturghie şi, după finirea ei, urmă ieşirea, în procesiune, din mănăstire, până la capela din dealul înalt, de lângă mănăstire (din care a mai rămas doar o cruce de piatră – n. n.). Era încântător a vedea mulţimea de oameni, cu preoţimea în frunte, suindu-se spre creştetul muntelui. Iar acolo, după o cuvântare pătrunzătoare, adaptată serbării, se făcu agheasma cea mare, între rugi şi cântări, ce răsunau printre munţi, şi, după stropire şi gustarea agheasmei, se lăsară, iarăşi în jos, spre mănăstire.

*

Nu lipsi şi un ospăţ, de post, dar gustos, de mulţimea păstrăvilor, pentru onoratori, în sala egumenului, iar pentru popor, pe iarba verde, în lăuntrul mănăstirii, după care se puseră toţi în mişcare, spre casă, iar eu mai rămăsei câteva zile, ca să văd antichităţile mănăstirii. Şi, aici, aflai multe lucruri preţioase şi memorabile. Un aer (mormântul Domnului) pe urşinic roşu, cusut de însăşi doamna lui Ieremie Vodă numai cu fir de aur şi de argint şi cu mărgăritare. De toate, mărgelele de mărgăritar sunt la 15.000. Afară de acest odor antic, carele e dovadă atât despre abilitatea mâinilor ce l-au făcut, cât şi despre purtarea de grijă a acelora ce l-au conservat, sunt şi alte multe lucruri preţioase şi vechi: veşminte, vase, cruci, între altele, una cu o bucăţică din crucea Domnului, adusă de la Ierusalim. Aflai, în bibliotecă, cărţi şi manuscripte, dar mai puţine decât la Putna. Mersei şi la şcoala mănăstirească, unde un monah împărtăşeşte copiilor învăţătura elementară.

*

Întrebând, pe părintele egumen, cu ce-şi petrec călugării orele libere şi de nu se ocupă cu ore de studiu sau arte, precum e datina prin mănăstirile din alte ţări, îmi răspunse zicând: „Bine ar fi asta şi, pe cât de frumos, pe atâta şi de folositor; dar, până acum, încă nu venirăm aşa de departe. Se puse în lucrare, de mai înainte, şi e şi încuviinţată înfiinţarea unei şcoli pentru sculptura bisericească în lemn, aici, în Suceviţa, şi a altei şcoli, pentru desen şi pictură bisericească la Putna, dar, până acum, nici una, nici alta nu e încă activată. De n-ar fi mănăstirile aşa de mărginite în cercul de autonomie, ce se cuvine după canoane şi după uricele ctitorilor, ar dezvolta mai multă activitate, şi, de n-ar face aceasta, atunci ar fi ele de vină, dar, în poziţia de acum, e vina celor ce susţin starea anormală de acum”.

*

„Te înţeleg, părinte egumen”, zisei eu. „Cunoscu şi eu, că mă înţelegi”, răspunse prea cuvioşia sa. Şi, după un prânz frugal, luându-mi rămas bun de la toţi părinţii din mănăstire, plecai, pe Suceviţa, în jos, spre Dragomirna (Albina, Anul II, Nr. 17, duminică 11/23 februarie 1868).

*

B37

Plecând de la mănăstirea Suceviţa, nu mă putui reţine de nu mă abate pe la Rădăuţi, mai vârtos pentru biserica episcopiei vechi, durată de principele Alexandru cel Bun. Astă biserică de piatră nu se distinge prin grandoare, cât prin tăria murilor (pereţilor – n. n.). Înlăuntru sunt pereţii zugrăviţi, între icoanele biblice, avui plăcerea de a vedea şi portretul lui Alexandru, al doamnei şi al celor doi fii ai lui, iar pe lângă pereţi, în dreapta şi în stânga, se află mormintele familiilor acelor ctitori demni de neuitare, care, după pietatea înnăscută principilor români, au dotat episcopia Rădăuţilor cu bunurile de moşii întinse, în ţinutul Rădăuţilor şi Coţmanului, moşii de care se foloseşte şi astăzi episcopia Bucovinei, deşi, în ziua de astăzi, se fac oamenii noştri cei înslăviţi a uita că din proprietăţile ctitorilor români se folosesc de miile de salarii anuale. Văzui şi scaunul arhieresc, în naosul bisericii, precum şi un scaun de lemn, în altar, pe care şedeau episcopii de mai înainte. Şi unul, şi altul din aceste lucruri antice îmi evocară în minte cuvintele unui părinte bisericesc, care zise: „Până ce erau scaunele şi toiegele episcopale de lemn, erau episcopii de aur”.

*

Se află încă şi casele episcopeşti, dar sunt înlocuite de comanda posesorului militar. De aici, mergând pe la aşa-numitul „Vadul Vlădichii”, în satul Milişăuţi avui plăcerea de a vedea, iarăşi, o biserică, durată de marele Ştefan, cum se vedea încă la începutul domniei sale, căci, intrând înlăuntru, aflai, pe perete, portretul lui, în etate cam de 25 de ani, împreună cu al doamnei şi al fiului său, Bogdan (cred că e vorba de portretul lui Alexăndrel, nu al lui Bogdan – n. n.). Neputând rămâne mai lung, deşi preotul tinerel de acolo mă ţinea de vorbă, despre soarta bisericii şi despre unele momente din viaţa lui Ştefan Vodă, trecui peste apa Sucevii şi, venind la cale, mi se părea că nici nu calc pe pământ, de uşor ce-mi era pe inimă, când văzui, de departe, turnurile bisericilor din Suceava, reşedinţa de mai înainte a domnilor Moldovei şi a eroilor români. Dar, venind la Iţcani, de unde îmi venea să apuc, în stânga, spre mănăstire, stătui mult pe loc, ca Hercule la răspântie.

*

În fine, mă decisei a merge tot la Dragomirna, ca să-mi împlinesc devotamentul de mai înainte al inimii mele. După un mers voinic, de o oră, pe la „Izvoare”, o cişmea foarte veche, cu o vărsătură mare de apă rece şi gustoasă, deci prin satul Mitocul Dragomirnei, leagănul familiei Grigoroviţenilor şi Andrievicenilor, şi prin un codru încântător de brad, văzui, deodată, înaintea mea, mănăstirea şi, de uimirea ce mă cuprinse, căutând ba la înălţimea şi frumuseţea turnurilor, ba la mărimea şi tăria murilor de fortăreaţă formală, îmi adusei aminte de renumitul ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca, şi, suspinând, zisei: „Doamne Dumnezeule, cât de frumos mai întrebuinţau, mai înainte, arhiereii Bucovinei şi mitropoliţii Moldovei veniturile proprietăţilor bisericeşti! Făceau biserici şi institute de creştere, sprijineau cultura naţională, urzeau fundaţii de binefacere şi singuri vieţuiau simplu, după regula statutului monahal (neadevăruri sfruntate, specifice epocii naţionaliste – n. n.). Atunci luminau arhiereii prin umilinţă, binefaceri şi focul dragostei pentru patria şi poporul lor, iar acum, prea adesea, prin luciul veşmintelor şi prin splendoarea trăsurilor. O, tempora, o, mores!

*

B35

*

O promenadă lungă, ce desparte grădina de legume de pometul mănăstiresc, mă duse până la poarta mănăstirii, unde aflai, de o parte şi de alta, mai pe toţi călugării, şezând pe lespezi de piatră şi vorbind între ei. „Binecuvântaţi, părinţilor, pe un călător, ce vine spre închinare. Sunteţi bucuroşi de oaspe?”.

*

„Bucuroşi!”, răspunseră cu toţii, iar părintele egumen, dându-mi binecuvântarea, zise: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, care te-a adus, domnule, până la noi!”. Nu puţin atrăgeau ochii mei feţele părinţilor, cu care vorbeam unele, altele, şi mai vârtos cea candidă a părintelui Arhimandrit Teoctist Blajevici, care, prin cunoştinţe în toate ramurile de ştiinţe, străluceşte între membrii sinodici mănăstireşti ca soarele între planetele sale; dar mai mult se lipeau ochii mei şi cugetările mele de grandoarea edificiului mănăstiresc. Asta nu scăpă din ochii părintelui arhimandrit şi, aşa, îndată începu a-mi spune: „Domule, mănăstirea noastră este o fortăreaţă formală. Caută la poarta asta ferecată cu catenele sale cele mari; caută Ia murii cei înalţi şi groşi, cu turnurile de apărare, în toate patru unghiurile, caută la coridorul dinlăuntru, sus, în mur, şi la ferestuicile din mur, pentru împuşcături: toate acestea califică mănăstirea noastră de o fortăreaţă perfectă. În zilele de pace, n-avem lipsă de apărare, dar în zilele cele amare, când curgeau turcii şi tătarii ca ploaia, mulţi îşi scăpară viaţa lor între murii aceştia. Între altele, este şi un canal de piatră, din lăuntrul mănăstirii, pe sub pământ, până departe, în pădure, şi când nu se mai puteau apăra de ordiile tătare, atunci scăpau prin canalul acela şi fugeau în desimea codrului”.

*

Unul dintre călugări, care mi se părea a fi om cult, îl numeau părintele Theodosie, apucând cuvântul, zise: „Dar nu numai în timpuri grele era mănăstirea noastră cercetată, ci, în timpuri de fericire, pe când şedeau în Suceava domnii Moldovei, curgeau, din Suceava, boierii de divan, neguţătorii şi înşişi din curtea domnească, încoace, spre desfătare. Atunci număra şi soborul Dragomirnei la 300 de părinţi, atunci era împrejurimea mănăstirii ca un Eden. Doamna Elena petrecea, pe locurile acestea, cu deosebită plăcere şi, de atunci, este o fântână, sub pădure, căreia i se zice Fântâna Doamnei. Dar, de când a trecut egumenul Paisie, cu cea mai mare parte dintre fraţi, în Moldova, luând cu sine odoarele mănăstireşti, de când moşiile mănăstirii, ce rămaseră în partea Moldovei, s-au vândut, suntem constrânşi la cele ce ni se dau şi pe cei ce vin la noi îi primim cu cele ce avem”.

*

B36

*

Cu toate acestea, aflai că starea călugărilor nu este rea, ci bună, mult mai bună decât în mănăstirile din Serbia, unde egumenul trăieşte boiereşte, iar călugării înghit noduri, ba şi decât în România, unde, după secularizarea averilor mănăstireşti, în contra dreptului privat şi a canoanelor bisericeşti, sunt reduşi călugării la un ascetism mai presus de suferinţă. Aici are fiecare călugăr salariul său regulat, aproape la 300 de florini, are locuinţă frumoasă, căci în Dragomirna sunt foarte frumoase încăperi, are prânzul său, drept că-i cam sec, după cum cere statutul monahal, căci zic unii ca călugărul să mănânce numai atât cât să nu moară de foame, spre a putea fi mai mult spiritual, decât carnal.

*

Una, ce mi-a plăcut mult, o aflai şi în mănăstirea Dragomirnei, adică un paraclis de iarnă, în care se face foc de încălzit. Într-adevăr, pe când preoţii de ţară tremură de frig, iarna, în biserici prin care vâjâie vântul, părinţii din mănăstiri se pot ruga lui Dumnezeu liniştiţi, şi pentru ei, şi pentru noi, păcătoşii, care nemernicim prin lume şi nu mai aflăm repaos de multele bântuieli ce ne împresoară. Cât ai bate din palme, se schimbă aerul politic; dai încoace, rău; dai încolo, încă mai rău; cauţi la unul, celălalt zice că eşti daco-roman; cauţi la celălalt, al doilea zice că eşti Dumnezeu mai ştie ce. Te provoci la dreptul naturii şi la legile fundamentale de stat, auzi că eşti federalist; dacă taci şi-ţi cauţi de ale tale, zic că urzeşti planuri. Dar părinţii din mănăstire nu mai au de-a face cu valuri de acestea. Ei au constituţia lor, încă de la Sfântul Vasile, şi, de s-ar ţine de ea, s-ar mântui (Albina, Anul II, Nr. 18, miercuri 14/26 februarie 1868).


Comments are closed