1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti | Dragusanul.ro

1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti

Stroiesti 1

*

Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat.

*

Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”.

*

El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea.

*

El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior.

*

Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă.

*

Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări.

*

Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi.

*

Stroiesti 2

*

Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice.

*

(Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866)


Comments are closed