1848: Împrumutând imaginea poetică a poporului său | Dragusanul.ro

1848: Împrumutând imaginea poetică a poporului său

D2

*

Jocuri, dansuri populare, muzică. Jocurile şi distracţiile favorite ale ţăranilor moldo-valahi, luptele ciobăneşti, dansurile celor de la munte sunt de asemenea cele reînnoite ale romanilor. Sunt două dansuri naţionale în Principate, hora şi jocul căluşarilor. După toate aparenţele, acesta din urmă este vechiul dans al preoţilor lui Marte. Dansatorii aveau un templu, pe colina Quirinale; în idele lui Aprilie, ei executau – recitând rapsodii de abia inteligibile, pe vremea lui Horaţius – dansuri, pe care le conducea un şef sau vates. Azi, dansatorii români poartă, ca şi romanii, două curele, împodobite cu nasturi de alamă, care se încrucişează pe umeri şi din care una reprezintă banduliera; la sfârşitul lui aprilie sau după Rusalii, ei îşi încep dansul, considerat sacru, intervin rotind ciomege şi scuturi, pe care le lovesc făcând mare gălăgie şi numesc pe cel care-o conduce, vătaf. Alţii văd în aceste simulacre războinice o amintire privind răpirea Sabinelor.

*

Hora aminteşte întrutotul carul roman, aşa cum este văzut pe basoreliefurile antice. Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore.

*

Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit.

*

Orchestra ambulantă, alcătuită din ţigani, care merg din sat în sat, ca şi vechii menestreli, este formată, de obicei, dintr-o vioară, un nai şi o cobză, un fel de mandolină cu corzi metalice. Şeful trupei cântă melodia la vioară; naiul reproduce, în sunete ascuţite, părţile melodiei cele mai pasionate; cobza alcătuieşte başii, de obicei o ţine cel mai bătrân dintre artiştii ţigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai dificile, cu o îndemânare uimitoare.

Câteodată simpli săteni alcătuiesc orchestra, folosind buciumul (un fel de goarnă din lemn de cireş) sau fluierul, un flaut lung şi drept, tovarăş indispensabil al păstorului român.

*

Arii şi cântece populare. Caracterul şi ritmul muzical al ariilor româneşti este foarte greu de priceput, dacă nu se ascultă în ţară, interpretate de înşişi artiştii păstori sau ţigani. Totuşi, studiindu-se îndeaproape deosebirile dintre ele, acestea pot fi împărţite în patru categorii.

Cântecele bătrâneşti (arii ale baladelor),

Doinele,

Cântecele de lume (romanţe).

Cântece de joc, sau arii ale dansurilor, printre care sunt cuprinse şi horele.

*

Baladele sunt mici piese care preamăresc faptele strălucite ale principilor sau ale eroilor populari ai românilor. Ţăranii din Carpaţi, care sunt adevăraţi barzi români, păstrează valoroasa amintire a acestor arii şi cântece naţionale, pe care un tânăr poet moldovean, domnul Vasile Alecsandri, le-a cules, de curând, traducându-le şi în franceză.

 *

Doinele sunt mici piese muzicale, în versuri, care se aseamănă cu cântecul truverilor, când este tandru, şi cu liedurile germanilor. Doina este inspirată de dor, acel sentiment nedefinit, care aparţine, în acelaşi timp, regretului, speranţei, durerii şi dragostei şi care, se spune, ucide pe cel care a fost cuprins de el. Se cântă pe un ton lent şi duios, într-un ritm muzical cu totul neregulat, lungind sunetele cântecului şi grăbind pe cele ale strigăturilor. Sentimentul de vagă melancolie, de care aceste arii sunt pline, este de aşa natură, încât nu le uiţi, odată ce le-ai ascultat. Adesea, călătorul, la intrarea în Carpaţi, aude, de departe, o doină, a cărei melodie este cântată de o singură voce de femeie; dominat de farmecul necunoscut, el se opreşte şi, fără să vrea, apleacă urechea pentru a asculta aceste suspine ale muntelui.

*

Cântecele de lume sunt melodii adaptate la poezii mai recente decât baladele şi doinele, ele deosebindu-se prin aceea că sunt cântate într-un ritm mai rapid. Ele servesc, de asemenea, drept melodii pentru dans. Melodiile destinate exclusiv acestuia din urmă poartă numele generic de cântece de joc.

*

Există cântece populare, cu un caracter întru totul religios; sunt denumite colinde. În ajunul Crăciunului şi de Anul Nou, grupuri de copii parcurg oraşele şi satele şi se opresc în faţa ferestrelor caselor, pentru a cânta diferite cântece cunoscute din vremuri vechi, precum: Florile dalbe. Plugul etc. Sunt colindele de Crăciun ale Evului nostru Mediu.

*

Cântecele populare nu ni se înfăţişează doar ca nişte creaţii poetice de prim ordin, ele constituie, totodată, expresia cea mai completă şi cea mai sinceră a geniului poporului român. Ele poartă mai ales amprenta plină de vlagă a originii sale latine.

*

Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi (Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le personifică prin calitatea apelor lor. Astfel, sursa de apă minerală de la Mehadia, din Banatul de Timişoara, este reprezentată sub figura unei tinere, albă, blândă, atrăgătoare, ascunsă în umbra unei stânci.

*

Aceleaşi balade, mai ales cele care aparţin unei epoci mai recente, sunt, în acelaşi timp, dovada unei prejudecăţi inerente, într-un fel, spiritului ţăranului român, pe care-l puteţi vedea domnind, de la un capăt, la celălalt al principatelor. Toate calamităţile, toate nenorocirile, cărora România a căzut pradă, holera, foametea, molimele, lăcustele au venit de pe cealaltă parte a Prutului; şi, în frica sa superstiţioasă, el atribuie apariţiei ruşilor, la malul acestuia, aceleaşi prevestiri sinistre, pe care a dovedit-o, la Roma, sosirea unei comete. De asemenea, Prutul este, pentru el, râul blestemat, Kokytos, cu ape negre, care separă malul infernal de raiul din România, cum îşi numeşte pământul natal. Dovada o constitui frumosul Cântec al Prutului, care răsună, ca un blestem, dintr-o extremă în cealaltă a României.

*

Nu bănuie ignorantul român, iar savanta Europă cu atât mai mult nu ştie că, pe partea malului blestemat, există fraţi de acelaşi sânge, că România nu se termină în munţii care le mărginesc vederea, că peste munţi, până în inima Ungariei, că peste micul pârâu care-l separă de Bucovina, ca şi peste Dunăre, până la marginile Macedoniei şi peste Prut, până la Nistru, munţii şi văile, câmpiile şi malurile râurilor sunt locuite de oameni a căror rasă este a sa, a cărui limbă, religie, obiceiuri sunt ale sale şi care, ca şi el, oricare ar fi stăpânul pământului pe care păşesc, răspund trecătorului care-i întreabă: „Sunt român?”.

*

Sunt, astfel, opt milioane şi mai bine de români, aşezaţi compact în Moldo-Valahia, Ungaria, Basarabia şi în ţinuturile adiacente, fără a mai vorbi de coloniile răspândite, în grupuri, peste Dunăre şi Nistru, deci opt milioane de români, ai căror strămoşi, aşezaţi ca santinelele la porţile lumii barbare, au suportat, fără a se clinti, şocul invaziei, servind ca zid de apărare imperiului roman.

*

Cine ar împiedica de a reînnoi, în zilele noastre, această politică, pregătind principatele dunărene pentru rolul pe care l-a îndeplinit Dacia după Traian? Împrejurările au rămas aceleaşi; nu sunt de schimbat decât numele şi vremurile. Ce rezistenţă n-ar opune invaziei slavismului o masă compactă, compusă din opt milioane de indivizi de origine latină, dacă celelalte naţiuni ale Occidentului ar recunoaşte, pe faţă, comunitatea de rasă şi interese, care leagă destinul lor de al acesteia? Ce garanţie de stabilitate, pentru menţinerea echilibrului în Europa, decât această Românie, atât de generos înzestrată de providenţă, dacă, împrumutând imaginea poetică a poporului său „diversele ramuri ale stejarului, împrăştiate în jurul vechiului trunchi, şi-ar relua vechiul lor loc pentru a reface arborele măreţ, nobilul rege al pădurii!” (Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285).


Comments are closed