1843: Bucovina, între Bosanci şi Cernăuţi

„Carantina austriacă de la Bosanci (Nimirceni – n. n.), în care urma să rămânem cinci zile, a fost plăcută și sănătoasă. Aceasta se află pe un teren înalt, înfăţişând privirilor grădini întinse și căsuțe albe –privește spre o țară minunată, numită Bucovina. Orașul Suceava se află la aproximativ o oră distanță. Un maghiar din carantină a vorbit în latină cu noi. Pronunția sa diferă puțin de a noastră, dar părea să atașeze un sens ciudat mai multor cuvinte latine. Astfel, folosind „dignature” (demnitari), cu sensul „este numit”, a spus: „Haec regio dignatur Bucovina”. Şi doctorul militar vorbea în latină cu noi și a fost foarte atent la confortul nostru, după ce am trecut prin procesul de afumare. Într-adevăr, toți însoțitorii au fost remarcabil de civilizaţi și politicoşi. Cărțile noastre au fost examinate toate, dar niciuna nu a fost confiscată.

Aceasta a fost a treia oară când am fost supuși carantinei, de la părăsirea Ierusalimului, și a fost, de departe, cea mai agreabilă. Am petrecut cele cinci zile redactându-ne jurnalele și scriind acasă; și ne-am bucurat, de asemenea, să avem puțin timp liber pentru lectură și studiu. Doctorul ne-a vizitat des și și-a exprimat surpriza pentru hărnicia noastră. În fiecare seară, am făcut câte o plimbare prin vecinătatea clădirilor de lemn ale postului de carantină, încercând să desluşim, în zarea din faţa noastră, traseul viitor. Ne-am propus să mergem la Cernăuţi, la Tarnopol, la Brody, la Lemberg și, tot așa, prin Austria, spre Cracovia.

În dimineața zilei de 27 septembrie, am părăsit carantina, cu una dintre briştele ţărăneşti  acoperite și am ajuns, în curând, în plăcutul oraș Suceava, cu opt biserici strălucitoare și cu un castel în ruină, dar și o populație considerabilă de greci, romani. Catolici și armeni. Poziţia sa este frumoasă, pe malul înalt, accidentat, al unui pârâu care curge dintotdeauna prin mijlocul copacilor de toate soiurile. Casele sunt văruite, ceea ce le conferă un aspect de curat, iar pereţii sunt din lemn. Jumătate din oraș este ocupat de armeni, care se ocupă, în principal, cu comerţul de vite. Evreii de aici comercializează mult cerealele și mulți dintre ei sunt bogați și respectabili.

În așteptarea semnării pașapoartelor noastre, am vorbit cu mai mulți dintre ei, pe stradă. Ne-au spus că aici sunt 200 de familii evreieşti și că au o școală, durată de ei, unde mulţi copiii evrei învață limbile germană și latină. Ei așteaptă ca pe Mesia reîntoarcerea pe propriul lor pământ. Ne-au întrebat dacă suntem romano-catolici și, după ce le-am spus că nu suntem și că venim din Marea Britanie, ei au întrebat dacă suntem calviniști, şi le-am declarat imediat că suntem; după care ne-am referit la Sărbătoarea Corturilor și la cabanele care se aflau înaintea caselor lor, le-am spus cum a lucrat Dumnezeu pentru oameni în trupurile noastre. Pe când urcam în trăsură, unul dintre ei s-a ridicat și a întrebat cu nerăbdare cât de departe aveam să călătorim în ziua aceea. Întrebarea era menită ca, prin răspunsul nostru, să probăm dacă suntem sau nu cu adevărat creștini, pentru că, așa cum am descoperit atât de des, nu erau obișnuiți să li se vorbească cu bunătate de către nimeni care nu era din propria lor națiune. Le-am spus cât de departe mergem și, după ce ne-au spus că va trebui să călătorim până după șase, seara, când începe Sabatul evreiesc, unul dintre ei a clătinat din cap și le-a zic celorlalți, că „nu eram evrei”. Le-am lăsat un tract ebraic, unul dintre puținele pe care trebuia să le avem în puterea noastră, înainte de a pleca în teritoriile austriece.

La ieșirea din oraș, drumul nostru a trecut printre garduri de nuiele curioase, apărate de ploaie prin acoperişuri împletite. Drumul era macadamizat și în stare excelentă; căsuțele erau mai confortabile decât cele ale Moldovei, iar aspectul țării era mai civilizat. Prunii și merii huzureau prin grădini. Am văzut mai multe biserici de țară, care seamănă oarecum cu bisericile parohiale liniștite din Scoția și am ajuns la un pod de lemn, acoperit ca o casă, de la un capăt, la celălalt, așa cum se întâmplă în cea mai mare parte a punctelor vamale din țara respectivă , ținute de evrei. Evreii sunt întotdeauna găsiți, ca Matei, „stând la primirea obiceiului”.

Drumul, timp de trei ceasuri, a alergat în linie dreaptă, printr-o pajiște frumoasă, uneori ridicându-se ușor, alteori aproape o câmpie, cu raza densă de pădure a Carpaților din stânga noastră, care delimitează orizontul. Câmpurile erau aromate, cu crochiuri frumoase de toamnă. Două sate drăguțe, situate pe o parte a dealului, și un han evreiesc au fost singurele obiective oarecum interesante pe calea câtorva kilometri. Am trecut de o altă vamă, ţinută de un alt evreu, și ne-am aminte de casă, văzând oamenii de la țară, care coseau un câmp de ovăz; puțin mai departe, alţii adunau cartofi, în vecinătatea unor lanuri de hamei.

În jurul orei două, am coborât în îngrijitul oraș Siret, aşezat malul râului cu același nume, pe care îl mai trecuserăm, de două ori, în Moldova. Există barăci militare aici și deja am început să fim familiarizați cu uniforma albastră a soldaților austrieci și cu verdele închis al uniformelor ofițerilor lor, cu ornamentul vulturului, întinzându-și aripile în sus. În hanul unde ne-am odihnit, mulți veneau și plecau și aveam o vedere dureroasă asupra stării imorale a oamenilor. Când au auzit că suntem englezi, au spus: „Ah, au aceleași nasuri și ochi ca şi noi!”. Mulți erau intoxicați și un bătrân s-a apropiat de noi și, cerând scuze, ne-a zis că, în acea zi, a fost înmormântarea unui locuitor înstărit.

Când am intrat în oraș, am întâlnit mulți evrei, în cea mai bună mantie și haină de blană de sărbătoare, și am observat pe o parte dintre ei dansând la o casă publică. Ne-am angajat, acum, în conversație cu doi dintre ei, iar un tânăr a devenit foarte comunicativ, acceptând cu drag să fie ghidul nostru prin oraș. Există 300 de familii de evrei, care locuiesc aici, și au două sinagogi și trei locuri de studiu sau Beth-midrash. Cea mai mare sinagogă, o clădire de dimensiuni considerabile, a fost închisă; dar am intrat în cealaltă și, acolo, doi tineri au început o conversație interesantă. Au întrebat dacă suntem evrei; am spus: „Nu, suntem creștini”. Ei au răspuns: „De asemenea, sunteţi şi evrei”; și ne-au strâns mâinile, zâmbind. Evreii de aici se așteptau la sosirea lui Mesia, în acel an, sau la altceva, la un alt eveniment măreţ. Ne-au povestit despre un rabin remarcabil, Haiim, din Chosow, târg aflat la opt mile distanță, în care multe mii de evrei merg în pelerinaj, în timpul sărbătorii Tabernacles. Ei se bucură de mai multă libertate în Bucovina, decât în ​​Galiția; căci în căci în cea din urmă provincie există o taxă pe lumini, care devine împovărătoare pentru evreii care folosesc atâtea lumânări de Sabat. Întrebând dacă există multă infidelitate aici, ne-au spus că toți sunt talmudiști, cu excepția a trei epicururi – probabil membri ai Societății Tarnapol. În sinagoga în care stăteam se aflau mai multe exemplare de cărţi sfinte, atât ale Talmudului, cât și ale lui Mishna, dar numai câteva fragmente din Biblia ebraică se găseau în bibliotecă. Tinerii au cunoscut abia un cuvânt din Scripturi, iar când domnul Calman le-a arătat ce spirit diferit respira în Biblie de cel al Talmudului, ei au apărat Talmudul și pe rabini. O singură apărare a rabinilor lor a fost luată din Deuteronom: „Și îl veți iubi și pe Domnul, Dumnezeul vostru”…

Şatră ţigănească, lângă Siret

Traversând Siretul, ne-am continuat călătoria pe un drum drept ca o săgeată. Dealurile blânde, de pe ambele părţi, erau bine împădurite, câmpia bine cultivată, iar drumurile sunt excelente, așa cum sunt în toate teritoriile stăpânite de austrieci. O lună plină ne-a luminat drumul spre Cernăuţi, la care am ajuns, la ora zece, și am găsit adăpost pentru noapte, într-un han foarte acceptabil.

28 septembrie: Cernăuţi este un oraș plăcut, cu străzi largi, bine aerisite și curate. Casele au, în general, două sau trei etaje și există cazărmi și alte clădiri publice. Majoritatea denumirilor de magazine erau poloneze. Locul pieței este un pătrat larg, având o latură căptușită cu tarabe sau magazine mobile, și, la mijloc, o cruce mare, cu o statuie a Fecioarei, așezată la poalele acesteia, ținând în brațe trupul mort al Mântuitorului, cu capul împodobit cu douăsprezece stele, și doi îngeri în partea ei. O stradă largă duce, de la piață, pe o stradă cu pantă abruptă, din vârful căreia se vede râul Prut, care șerpuiește prin câmpia de jos, cu un târguşor, în partea opusă a malului, numit Sadagura, în care locuiesc mulți evrei. În această stradă este, din nou, o figură a Mântuitorului de pe Cruce, iar Fecioara, stând sub ea, cu o sabie care îi străpunge inima, cu referire la Luca II. 35. Poziţia orașului este frumoasă și curată, pe vârful unei înălțimi considerabile, privind spre râul vecin și înconjurat de câmpii fertile din toate părțile.

Sunt aici 3.000 de evrei, cu opt sinagogi, dintre care doar trei sunt mari. Pe acestea trei le-am vizitat, fiind toate sub acoperișul unui mare edificiu. Congregația se afla în rugăciune, când am intrat, dar părea să aibă un sentiment de devotament mic, pentru că, în curând, câte un grup s-a adunat în jurul fiecăruia dintre noi, în diferite părți ale sinagogii. Spunând celor din jurul nostru: „Am fost la Ierusalim”, ei au fost imediat interesați și au întrebat: „Sunt evreii acolo, ca evreii aici?”. Am spus: „Sunt, dar toți pot vorbi ebraică”. Ei au răspuns: „Nimeni, aici, nu poate vorbi ebraică, cu excepția rabinului”. „Vă așteptați să vă întoarceți vreodată pe propriul vostru pământ?”. „Sperăm pentru asta în fiecare zi”. Le-am spus: „Noi, creștinii, căutăm a doua venire a lui Mesia, în fiecare zi”. Iar ei au răspuns: „Ce Mesia? Mesia, fiul luiIosif?”. Acest lucru ne-a determinat să spunem despre singurul Mântuitor, care este înălțat să dea pocăință lui Israel și iertarea păcatelor. Le-am spus cum creștinii din țara noastră i-au iubit pe evrei. Răspunsul lor a fost: „Aici, nimeni nu iubeşte evreii”. Întâmplarea aceasta a avut loc în cea mai mare sinagogă din Cernăuţi. În celelalte două, care aparțineau Chasidimului, închinătorii erau mult mai implicaţi în rugăciunile lor și mai zgomotoşi și vehemenţi în strigătele lor. Când plecam, unul dintre ei a venit după noi, să ne întrebe: „Cât din zidul Templului de la Ierusalim era încă în picioare, cât de înalt și cât de lat era?”. Același evreu a întrebat dacă am văzut Hebron și dacă se știe peștera din Machpelah.

Evreii de aici sunt foarte ignoranți. Tinerii lor nu au învățat să înțeleagă ebraica, ci doar să o citească, deși mulți își trimit copiii la academiile publice, unde sunt învățați limba latină și germana. Unii au renunțat la credința lor în Talmud; și mulți sunt atât de nepăsători, încât ajung la sinagogă doar în ziua ispășirii. Evreul pe care l-am angajat ca ghid al nostru prin oraș (pentru că am angajat intenționat un evreu, la toate aceste ocazii) a spus că el a crezut Scripturile Vechiului Testament, dar nu a crezut deloc într-un Mesia. Adevărul este că mulți dintre ei sunt atât de ignoranți faţă de adevărata Scriptură, încât ei consideră că doctrina unui Mesia este una dintre tradițiile rabinilor lor și nu o promisiune a lui Moise și a profeților. Vederea israeliţilor, în această regiune, nu poate să nu întristeze inima celor care îi iubesc. „Iată, spun ei, oasele noastre sunt uscate, speranța noastră este pierdută”.

Am părăsit orașul, într-o trăsură excelentă, asemănătoare celor englezeşti cu arcuri, aparținând hotelului, care ne-a pus la dispoziţie și un vizitiu, pentru a ne duce la Tarnopol. Depăşind un convoi de prizonieri în lanţuri, care erau duşi la muncă, am traversat, curând, Prutul, pe un lung pod de lemn și, privind înapoi, am zărit priveliște plăcută a orașului, pe înălțime, înconjurat de sălcii și plopi. De asemenea, malurile râului erau îmbrăcate din abundență cu sălcii. Câmpurile erau plate, dar păreau fertile, multe dintre ele fiind cultivate cu planta numită retskcy, care are o tulpină de un maro roșiatic fin, înfrumuseţând lanurile. Barierele de taxare a drumului sunt toate după acelaşi model, constând dintr-o bară lungă, care se întinde de la o parte, la alta, al cărui capăt este făcut să se ridice în sus, la apropierea unei căruțe, cu o greutate grea la cealaltă extremitate” (Bonar, Andrew A.; M’Cheyne, R. M., Narrative of a Visit to the Holy Land, Chapter VIII, Austrian Poland, Edinburg 1878, pp. 427-432).