1818: Cernăuţi, târgul de pe Apa Neagră

Cernăuţi, 1870 – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„În această seară, am dormit la Olmacks. A doua zi, am luat micul dejun la Obertier și, în aceeași seară, am ajuns la Snyatin. D’Anville i-a preluat vechiul nume Netin-Dava (o stație romană în limitele Daciei antice, menționată de Ptolemeu), nume care a fost corupt în Snyatin. Acum localitatea este un sat sărac, locuit de evrei și situat în apropierea malurilor Prutului, numit Hierasus[1] de Strabo. Acest râu traversează o vale minunată, delimitată, la sud-vest, de munții înalți ai Transilvaniei, care acum ne însoțeau călătoria, de la o distanță de aproximativ zece mile, pe dreapta. Drumul a urmat malul stâng al râului, până am ajuns în orașul Cernăuţi[2], unde trăsurile noastre au fost transportate pe o barcă dublă, alipite de scânduri transversale, formând o platformă, și am intrat, la scurt timp, în ultimul oraș de frontieră al statelor austriece.

Cernăuţi, capitala Bucovinei, este situat, convenabil, pe un deal de pe malul sudic al Prutului. Are aproximativ 600 de case şi trei biserici, și o populație de circa trei mii de locuitori. Spre deosebire de alte locuri, străzile sale sunt largi, curate și bine pavate, iar casele sunt construite din piatră zidită. De asemenea, se mândrește cu un han acceptabil[3], unde am luat micul dejun. Fără să fi vizitat Polonia și să fi văzut cu ochii murdăria și necuviința abominabilă a locuitorilor de acolo, ar fi greu de crezut relatările atât de nefavorabilă despre atmosfera pestilențială a târgurilor din această țară. De exemplu, în noiembrie 1770, molima a izbucnit la Constantinopol și a curmat, în curând, viaţa a peste o mie de persoane. Propagată prin Moldova, apoi, datorită războiului, prin armatele turcești și ruse, a intrat în Polonia și, după ce a făcut ravagii în orașul de frontieră Kamieneck de pe Nistru, a nimicit vieţi în rândul trupelor din garnizoană, precum și a locuitorilor, încât supraviețuitorii dintr-un corp de armată au abandonat cetatea și, timp de câteva luni, nici rușii, nici polonezii nu s-au mai aventurat în ea. Toți țăranii unui sat, aparținând prințului Adam Czartorinski, au fost uciși într-o singură zi și nouă mănăstiri au rămas complet depopulate. Această afirmație, extraordinară așa cum apare, nu am nici o ezitare în a o crede, după ce am fost martor la obiceiurile domestice ale oamenilor. Casele polonezilor autohtoni sunt la fel de murdare și, în general, mult mai mici decât cele ale evreilor, iar obiceiurile lor sunt încă şi mai murdare. Ambele sexe dorm împreună ca porcii, pe paie sau blănuri, pe vârfurile și laturile cuptoarelor lor, fără să se dezbrace. Pardoselele odăilor lor sunt din lut sau pământ, întotdeauna umed și din care căldura sobei absoarbe un abur perpetuu şi urât mirositor, care, întrucât geamurile nu sunt niciodată deschise, duhneşte şi îmbibă cu ușurință totul cu otravă contagioasă, care, odată absorbită, este menţinută greoi în aer. În general, fără asistență medicală, aceste ființe nenorocite sunt abandonate în voia soartei lor; și, din păcate, acesta este egoismul strigător al marii majorități a nobililor polonezi, încât în loc să încerce să amelioreze starea iobagilor lor, toată isteţimea minţii lor și ingeniozitatea sunt epuizate în slujirea înclinării lor crapuloase și în parvenitism, veniturile risipindu-se pe cale, din pricina ispitelor beției. Episcopii și nobilii sunt proprietari comuni ai tuturor hanurilor și, cu cât e mai mare beția țărănimii, cu atât sunt mai mari întoarcerile de bani către stăpânii pământului. Această imagine este departe de a fi exagerată. Pot face apel, cu încredere, la relatărilor oricărui alt călător prin Polonia, pentru a susține adevărul acestor afirmaţii.

Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Teritoriul moldovenesc începe la Zoring (Ţureni – n. n.), un cătun cu câteva case, în care se află atât oficiile vamale austriece, cât și cele moldovenești, precum și unii comisari greci și austrieci pentru a examina și contrasigna pașapoartele. Meleagul din jur prezintă rămășițele unor păduri întinse de stejar, aproape spulberate de focurile tătarilor și ale ţiganilor rătăcitori, care, în migrațiile lor constante, cojesc trunchiurile celor mai mari copaci, distrugând astfel scoarța și făcând arborii să se usuce şi să cadă. Am găsit o şatră a acestor țigani, la Zoring (Ţureni – n. n.): căruţele lor sunt construite într-un fel aparte și îmbinate uneori cu pene de lemn, fără intervenția fierului sau a metalului. Nu folosesc gudron sau păcură pentru a unge osiile, iar zgomotul pe care îl scot roţile se aude la mare distanță.

Aspectul Moldovei este foarte singular, ba poate că, în această epocă, chiar unic. Există alte două regiuni în Europa care, probabil, s-au asemănat, odată, cu mult timp înainte, dar progresul civilizației și al agriculturii, de-a lungul câtorva secole, le-a modificat, în timp ce Moldova rămâne în starea sa primitivă. Este înţesată cu mlaștini, bălţi, iazuri și heleşteie într-un măsură de dincolo de orice descriere şi imaginaţie”[4].