1812: Cartea legilor pârgăreşti (III)

*

După definirea proprietăţii, legiuitorul austriac stabilea, pentru toate provinciile imperiale, inclusiv pentru Bucovina, „dreptatea averii”, stabilind că „toate acele ce sunt a cuiva (dezacordul ţinea de gramatica românească a vremii – n. n.), toate lucrurile sale cu trup sau fără trup se cheamă averea sa” (§ 353) şi că „toate lucrurile sunt de obşte obiecturi a dreptăţii de avere şi fieştecine, pe care nu-l scot pravilele (legile – n. n.) lămurit afară, este volnic a-şi agonisi dreptate însuşi prin sine” (§ 355), cu precizarea că „numai din plătirea unei îndelungate arenzi sau a venitului pe an de pe un loc încă nu se poate naşte împărţirea averii”, pentru că „la toate întâmplările la care nu se arată curat despărţirea dreptăţii asupra substanţei despre dreptatea asupra folosului, este fieştecare stăpânitor adevărat să se socotească de stăpân deplin” (§ 360). Iar „când un lucru, ce încă nu este împărţit, este a mai multor persoane, atunci se naşte o avere de obşte” (§ 361), cu prerogative se stăpânire clare şi, desigur, cu garantarea proprietăţii („dreptate de avere”).

*

Un capitol distinct, al treilea, „despre agonisirea averii prin proprietate”, stabileşte, mai întâi, „trebuinţe legiuite spre agonisire”, cea dintâi „trebuinţă” postulând că, „fără titlu şi fără un chip drept de agonisire, nu se poate căpăta nici o avere” (§ 380), şi că doar „la lucruri slobode se află titlul în slobozenia născută a le lua la stăpânire” (§ 381), printr-un plus social, desigur, pentru că „lucrurile slobode se pot agonisi de fieştecare mădular (organism – n. n.) al statului, prin proprietate, nefiind strâmtorată această volnicie prin pravilele politiceşti sau neavând o seamă de protimisiri (atingeri) proprietăţii” (§ 382), iar ca exemple se dau „dreptatea vânatului sau a păscării (pescuitului – n. n.)”, atunci când „se împiedică creşterea fără măsură a vânatului”, „răpirea mierii ce se face prin albini streine” etc., dar cu pedepsirea „tâlharilor de vânat” (§ 383), cum îi numea traducătorii legii, în română, pe braconieri. Şi în cazul acestor agoniseli întâmplătoare existau limite, pentru că, de pildă, orice „roi de albini domestice şi alte fiare blânde sau îmblânzite nu sunt lucru de a se prinde slobod” (§ 384). Iar pentru posibile erori, cum ar fi confundarea unor roiuri de albine îmblânzite cu cele sălbatice, acestea pot fi îndreptate, potrivit legii, cu despăgubiri „după cuviinţă”, adică în raport de ce se va negocia cu proprietarul roiului respectiv. Toate amănuntele referitoare la posibile agonisiri legale de „lucruri slobode” sunt prezente în lege, şi ca să prevină abuzurile, şi ca să desluşească drepturile, apoi se trece la capitolul „despre agonisirea averii prin creştere”.

*

„Creştere se cheamă toate ce se nasc dintr-un lucru sau se adaugă noi spre lucru, nefiind date stăpânului de altul cineva. Creşterea se sporeşte prin natură, prin meşterşug sau prin amândouă odată” (§ 404), „roadele fireşti”, nominalizate de legiuitor, în acest capitol, fiind „buruienile, bureţii”, dar şi „toate foloasele care i se nasc dintr-un dobitoc stăpânului dobitocului” (§ 405). Se reglementează, în afară de creşterea animalelor, şi creşterea averii prin construcţii noi, condiţionându-se onestitatea procurării de materiale, dar şi a amplasamentului, şi stabilindu-se măsurile administrative în cazul unor încălcări de proprietate.

*

Nu stă în intenţia mea enumerarea tuturor prevederilor legii proprietăţii, valabilă în imperiul austriac şi, implicit, în Bucovina – caz în care aş recurge la transcrierea legii respective, ci doar ţin să argumentez că, prin anexarea nordului moldav, locuitorii beneficiau de o legislaţie modernă, valabilă în toată Europa Centrală. Implementarea acestor legi, care presupunea existenţa unui aparat administrativ experimentat, justifică înglobarea „cercului” bucovinean în Galiţia, iar nemulţumirile publice care se vor isca, ulterior, nu ţineau de problemele laice de administraţie, ci de cele confesionale, în condiţiile în care ortodoxia devenea, inclusiv în cadrul decizional privind averile mănăstireşti, administrate de Kamara (fisc), vocea a doua, după catolicism. Ortodoxia, în Bucovina, adora noua stăpânire până la slugărnicie, fiind ademenită cu bunăstare, dar nu se împăca şi pace cu autoritatea catolică asupra vanelor bunuri pământeşti, de care slujitorii dreptei credinţe (ortodoxiei) aveau nesăţioasă pohtire. Exista, ce-i drept, şi un capitol al legii, care vorbea „despre agonisirea averii prin danie”, dar daniile străvechi fuseseră smulse din „mâna moartă” a proprietarului ecleziast, pentru a fi transformate într-un bun folositor neamului românesc din Bucovina.

*

Daniile însemnau „agonisire prin mijlocire”, adică „lucrurile care au un stăpân se agonisesc prin mijlocire, trecând ele, într-un chip legiuit, de la un stăpân la altul” (§ 423), mijlocirea fiind efectul „unui contract”, testament sau hotărâre judecătorească, prin care lucrurile „le capătă primitorii” laici sau clericali, în condiţiile în care ele nu sunt împovărate de vânzări anterioare tăinuite, de datorii sau de zălogiri, circumstanţe bine analizate în lege, începând cu zălogirile, stabilindu-se că „dreptatea zălogului este dreptate de avere, care este pozvolită creditorului” (§ 447), iar „dreptatea zălogului se atinge drept tot de o pretenţie ţiitoare în seamă” (§ 449).

*

Prevederile care ţin de urbanism poartă un titlu ciudat în traducerea lui Ion Budai-Deleanu, „Despre slujbe”, adică despre obligaţii şi interdicţii edilitare comunitare, cu postularea faptului că „prin dreptatea slujbei se îndatoreşte un stăpân a suferi sau a lăsa ceva spre folosul altuia, în privinţa lucrului său. Este o dreptate moştinească, care lucrează asupra fieştecărui stăpânitor a lucrului spre slujbă” (§ 472). După o delimitare a tipurilor de slujbe, în „slujbe de moşie şi de persoană”, în „slujbe de câmp şi de casă”, se stabilesc interdicţiile în construcţia unei case, respectiv „1. Dreptatea de a pune o greutate a zidirii sale pe o zidire străină; 2. A înfiinţa o bârnă sau o grindă înspre străin; 3. A deschide o fereastră înspre străin, ori pentru lumină, ori pentru priveală; 4. A face un acoperământ sau un cerdac asupra locului vecinului; 5. A duce fumul prin hornul vecinului; 6. A îndrepta picurii streşinii pe loc străin; 7. A vărsa sau a îndrepta curături spre locul vecinului” (§ 475), apoi, în paragraf aparte, sunt prevăzute obligaţiile: „8. A nu-şi înălţa casa sa; 9. A nu o coborî; 10. A nu lua lumina şi aerul; 11. Sau prăvala casei stăpânitoare; 12. A nu duce picurii din streaşina casei sale după locul vecinului, căruia pot fi folositori spre udarea grădinii sau spre împlerea groapei sale sau într-alt chip” (§ 476).

*

Interdicţii şi mai importante („slujbele mai alese de cămin”) în raport cu proprietăţile vecinilor vizează: „1. A ţine pe loc străin cărare, drum de vite sau de care; 2. A scoate apă, a adăpa vite, a duce şi a îndrepta apa încoace; 3. A paşte vite (pe pământul vecinului – n. n.); 4. A tăia lemne, a strânge crengi uscate şi dezbinate, a culege ghindă şi a strânge (grebla) frunză; 5. A vâna, a pescui şi a prinde păsări; 6. A săpa piatră şi nisip, a arde var” (§ 477). Paragrafele următoare stabilesc şi excepţii, de pildă referitoare la „cel care are dreptate a aduce apă dintr-un loc străin”, stabilind şi condiţiile legale în care o poate face, „dreptatea păşunii” („întrebuinţarea dreptăţii de păşune”), „întrebuinţarea rodului” etc. Apoi sunt reglementate „dreptatea clironomiei”, dreptul moştenirii („Despre voia cea mai de pe urmă peste tot şi despre testamenturi osebit”), dreptatea „clironomilor următori”, „micşorarea şi stricarea testamentului”, „averea de obşte şi alte dreptăţi de lucruri” etc., adică toate aspectele şi caracteristicile proprietăţii care îi oferă şi îi garantează acesteia un parcurs dinamic, flexibil, evolutiv.

*

Un capitol voit individualizat al legii proprietăţii (XVII) se referea la „dreptăţile lucrurilor persoanei” şi la „temeiul prin care o persoană alteia este îndatorită spre o dare”, prin contract (§ 859), inclusiv despre „contractul dării sub pază”, al „dării împrumut”, „de schimbare”, „de cumpărătură”, „de stăpânire de obşte a moşiilor”. „contractul căsătoriei” etc., contracte bine analizate, calculate şi încheiate fără nici echivoc, un pentru că „omul îşi poate arăta voia sa numai lămurit, prin cuvinte şi semne de obşte primite” (§ 863), contractul înlesnind şi determinând parcursul economic evolutiv, despre care vorbeam mai sus. Desele trimiteri ale legii contractului la alte capitole ale legii proprietăţii, care sunt obligatorii şi în dinamica contractuală, probează acurateţea legislaţiei care tocmai se încetăţenea, la 1812, şi în Bucovina, o acurateţe care se reflectă şi în evidenţele administrative ale statului, indiferent de categoria pe care o gestionau acele evidenţe.

*

„Despre plenipotenţie şi despre alte chipuri a purtării de grija trebilor”, chestiune contractuală mult mai complexă, care vizează obligaţiile „persoanelor care sunt aşezate de obşte spre purtarea de grijă a trebilor hotărâte” (§ 1003), chiar dacă, în baza legii, „contractul de plenipotenţie se poate face din gură sau în scris” (§ 1005), tot se soldau cu un document sau uric, după cum adăuga în paranteză traducătorul, pentru că şi împuternicirile obşteşti erau diverse şi limitate sau extinse la unele sau la toate problemele obştii, dar rezolvarea acelor probleme se făcea de către împuternicit în baza unui contract, prin care, în fond, îşi asuma şi responsabilităţile împuternicirii, îndatoririle lui fiind clar precizate de lege. În Bucovina, unde doar preotul satului ştia să scrie şi să citească, recursul la legile lumeşti tot el le făcea, în baza împuternicirii, pe care o putea delega unui al doilea împuternicit (dascălul, de pildă, sau un avocat), dar fără ca al doilea împuternicit să poată ceda împuternicirea unui al treilea.

*

Legislaţia muncii era reglementată de „contracturile răsplătirii pentru faceri de slujbe”, adică „un contract de leafă”, care rezulta „când a făcut cineva tocmeală pentru o treabă sau pentru un lucru” şi când se „socoteşte că s-a primit de o leafă potrivită” (§ 1152), iar „regulile ce s-au aşezat aice se ţin în seamă şi despre avocaţi, doctori şi chirurgi, despre doctori provizorii, meşteri”, deci pentru acele „persoane care a tocmit pentru ostenelile sale o leafă, o plată sau alt bacşiş anume” (§ 1163). Legislaţia muncii, în 1812, nu însemna decât un început promiţător pentru un domeniu şi fenomen social fundamental, cel al interactivităţii civilizaţiei umane.

*

Amuzant mi se pare mie „contractul de noroc”, prin care „se făgăduieşte şi se primeşte nădejdea unui folos neştiut” – fiţi fără grijă, nu se referă la… promisiuni electorale, deşi „cuprinde, după cum s-a făgăduit ceva sau nu s-a făgăduit” (§ 1267), contracte de noroc fiind „rămăşagurile, jocul şi soarta” (§ 1269), şi acestea reglementate prin lege. La fel de amuzant mi se pare să descopăr în îngrădirile limbii române, la 1812, pentru traducerea unei legislaţii germane moderne şi cu o terminologie juridică deja consacrată, confirmări ale unor etimologii româneşti străvechi, precum sinonimele „fund” şi „moşie”, „fund” definind o proprietate obştească mărginaşă, iar „moşie”, o proprietate de intravilan consacrată după ieşirea unui „moş” sau „stâlp” din indiviziunea proprietăţii obşteşti şi recunoscută drept averea cuvenită după un moş îndepărtat (moşie), nu după un bun sau străbun, care şi-a stâlpit hotarul pământului său şi al urmaşilor săi, fiind recunoscut de „stâlp”. Dar cine să-şi mai aducă aminte sau să-şi mai pună mintea la contribuţie…