1812: Cartea legilor pârgăreşti (I)

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

*

După două vacanţe petrecute în Bucovina, în verile anilor 1886 şi 1887, A. D. Xenopol scria, în „O călătorie la Dorna, în Bucovina” („Revista Politică”, Anul II, nr. 4, 1 iulie 1887, pp. 12, 13) că legile austriece nu doar că sunt bune şi moderne, dar se şi aplică în Bucovina. Numai că legile (pravilele) care-i scoteau pe cetăţenii (pârgarii) Bucovinei din beznele feudalismului, pentru a-i valorifica într-o modernitate europeană, beneficiau de traduceri şi, deci, de termeni încropiţi la repezeală, care pot stârni râsul cititorului de astăzi, care îşi închipuie că stufoşeniile pe care cu greu le poate desluşi ar însemna un limbaj arhaic românesc. Puţini cititori vor sesiza pleonasmele de genul „legile pravilelor” sau „de obşte părgăreşti”, pe care traducătorii le foloseau pentru a lega explicativ „legile” de „pravile”, pentru că adresanţii, „pârgarii” (obştenii, cetăţenii) austrieci din Bucovina înţelegeau prin „lege” doar credinţa ortodoxă şi nu pravila.

*

Deşi ne tot prefacem că nu observăm, limbajul acesta stufos şi adesea străin de limbajul curat românesc al sătenilor din Bucovina, după cum o probează compararea colecţiei de „Documente bucovinene”, pe care T. V. Stefanelli doar le-a transcris din buchii chirilice în litere slavone, păstrând toate greşelile, inclusiv pe cele de pronunţie, limbajul acesta, deci, însemna, în 1812, un nivel maxim al limbii române culte, traducerile fiind făcute de cărturari precum Ion Budai-Deleanu sau Vasile Cantemir, care traduseseră şi publicaseră, în 1807, codul penal austriac, sub titlul „Cartea de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele şi călcătoare de poliţie şi asupra grelelor călcări a politiceştilor orânduieli de poliţie“, iar acum, în 1812, publicau şi traducerea codului civil austriac, sub titlul de „Cartea legilor şi pravilelor de obşte pârgăreşti, pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale Monarhiei austrieceşti“, în 3 volume. Pentru mine e şocantă discrepanţa dintre modernitatea legislaţiei, în toate prevederile sale, şi limbajul românesc desuet, în care sunt reformulate aceste prevederi. Dar legile acelea ale începuturilor istoricităţii Bucovinei, pe care istoricii le ignoră cu premeditare, conturează o şansă pentru românism, în bună parte valorificată, şi pe care tare mi-aş dori să o înţeleg. În fond, de asta voi face un fel de cronică literară a codului civil austriac, în transcripţie bucovineană – doar în „diavoleasca” limbă română, nu şi în liturgica limbă slavonă („limba lui Dumnezeu”), cu folosirea buchiilor slavone, cu care m-am obişnuit, nu pentru că le-ar „cunoaşte şi Iisus Hristos”, cum ziceau popii români ai veacului, ci pentru că prefer să mă înşel singur, în tentative de desluşire, decât să mă mai las păcălit de istorici exaltaţi de măreţia culturii noastre româneşti de limbă rusă (haida-deh! Cum să se facă o cultură românească, în tinda bisericii, în limba slavonă sau în cea greacă?).

*

*

Pravilele, adică legile din 1812, aplicabile în întreaga Austrie, inclusiv în Galiţia şi în Bucovina, urmau să scoată „din lucrare pravila ce era până acum de obşte primită, adică partea dintâi a „Cărţii legilor pârgăreşti”, care s-au vestit la 1 noiembrie 1786”. În introducere, se iau în discuţie „legile pârgăreşti (de) peste tot” cuprinsul imperiului austriac (§ 1), precizându-se, prin paragraf special (§ 2), că, „după ce s-a vestit o pravilă, după rânduială, nu se poate nimeni dezvinovăţi cu aceasta, că n-ar fi ştiut de dânsa” (cunoaşterea legilor nu e obligatorie, dar respectarea lor, da – cum s-ar zice astăzi), pentru că „legile pârgăreşti leagă pe toţi pârgarii statului ai ţărilor pentru care s-au vestit” (§ 4). Pârgar este sinonim cu cetăţean, deci legile noi vizau pe toţi cetăţenii imperiului, care puteau dobândi, prin slujbă, cetăţenia sau o puteau pierde prin părăsirea ţării „sau prin căsătoria unei femei de pârgar cu un străin” (§ 32)

*

Partea întâi, care modifică legislaţia din 1786, se referă la „drepturile persoanelor”, care drepturi „se ating, de o parte, de fiinţele şi potrivirile persoanei, iară de altă parte, se întemeiază pe potrivirile familiei” (§ 15), drepturile omului devenind funcţionale, în imperiul austriac, din clipa naşterii acelui om. În logică firească, pravila continuă cu reglementări ale căsătoriilor, începând de la logodnă, care nu înseamnă un contract în sine, precum căsătoria, şi până la „smintelile de căsătorii” – excelentă definire arhaică a divorţurilor.

*

Reglementările dreptului cetăţenesc şi ale dreptului familiei din 1812 sunt identice cu cele de astăzi, ceea ce probează că, prin înglobarea în imperiul austriac, Bucovina, ca şi Ardealul, de altfel, beneficia, pe neaşteptate, de o legislaţie modernă, europeană, specifică iluminismului masonic, prin care Europa şi-a smuls rădăcinile din negura feudalismului religios, pentru a le planta în solul hrănitor ale liberalismului.

*

Existau şi reglementări pentru „drepturile între părinţi şi între prunci”, care ţin, oarecum de dreptul familiei, pornindu-se de la considerentul că, atunci „când se nasc dintr-o familie prunci, se naşte şi o dreptate nouă, şi legături între părinţii căsătoriţi şi între prunci” (§ 137), religia pruncilor urmând să fie cea în care s-a făcut căsătoria (§ 140), iar obligaţia principală a părinţilor fiind aceea de a „purta de grija hranei pentru prunci, până când se pot ei singuri hrăni pentru grija trupului şi a sănătăţii lor” (§ 141). Iar „când soţii căsătoriţi osebiţi sau despărţiţi de tot şi nu sunt uniţi, despre care parte este să se poarte de grija creşterii are judecătoria a griji, nedând slobozenie spre proces, ca pruncii de parte bărbătească, până la patru ani, şi de parte femeiască, până la împlinirea de şapte ani, să fie despre mamă grijiţi şi crescuţi, nefiind pruncii mari, mai ales din pricina osebirii şi a despărţirii” (§ 142).

*

Prevederea aceasta a adus mari bătăi de cap mănăstirilor, ai căror robi (ai lui Dumnezeu?) ţigani, care se căsătoreau cu roabe de la alte mănăstiri, aveau prunci robi (şi ei ai lui Dumnezeu?) care nu mai puteau fi împărţiţi după regulile vechi româneşti, ci după dreptul austriac, deşi bieţii ţigani încă nu fuseseră prinşi şi în aplicabilitatea dreptului cetăţenesc („pravilele pârgăreşti”). Dar şi mănăstirile, care stăpâneau cea mai mare parte a Bucovinei, inclusiv vecinii (iobagii) şi robii, fuseseră desfiinţate, în marea lor majoritate, iar iobăgia şi robia fuseseră înlocuite cu compensări financiare simbolice, după cum se va vedea la momentul potrivit.

*

„Cheltuiala ce s-a făcut cu creşterea pruncilor nu o pot cere părinţii din averea ce-au agonisit-o, după aceea, pruncii. Însă, de cad părinţii la sărăcie, sunt datori pruncii lor a-i ţine, după cuviinţă” (§ 154), dar „pruncii nelegiuiţi n-au asemenea dreptăţi cu cei legiuiţi” (§ 155), termenul de „prepusul drept a naşterii nelegiuite” îi viza pe pruncii născuţi înainte sau după căsătorie, deşi au existat cazuri când bătrâni, însuraţi cu femei tinere, treceau cu vederea relaţia nevestei cu vreun ibovnic tânăr, recunoscându-i pe copii drept ai lui sau, cum a fost cazul lui Gheorghe Eminovici din Călineşti, deşi căsătoria nu s-a consumat, mireasa, o oarecare Zoiţa lui Nicolai Cozmei, fugind în noaptea nunţii, cei cinci copiii ai ei au fost înscrişi în condica parohială drept Eminovici, deşi se trăgeau din ibovnicul George Ungureanu. Dar încălcarea legii s-a făcut pentru că nu a existat denunţul, Gheorghe Eminovici plecând, de ruşine, la Pătrăuţi, unde avea o soră şi unde a şi murit, în scurtă vreme, din pricina umilinţei.

*

Un capitol special din pravile este dedicat „epitropiilor şi curatelelor”, problema „pruncilor de suflet”, deci adoptaţi, fiind tratată în capitolul anterior. De regulă, doar după moartea unui tată şi, preponderent, în cazul familiilor bogate, se stabilea un „un epitrop (care) are, mai ales, a purta grijă pentru o persoană fără vârstă (minori – n. n.) şi, dimpreună, a stăpâni averea ei”, în vreme ce „un curator se întrebuinţează spre purtarea de grijă de treburile acelora care, dintr-alt temei, decât a celor fără vârstă, nu sunt înşişi destoinici a le purta de grijă” (§ 188). Şi epitropia, şi curatela erau reglementate de responsabilităţi clare, convenite cu şi urmărite de judecătorii, astfel ca nici o neregulă să nu fie posibilă, pentru că, pe lângă anulări de epitropii şi de curatele, justiţia putea stabili şi desdăunări, iar „socotelile trebuie să se facă în tot anul sau cel mai mult până în două luni după trecerea anului, şi să se dea cu toate dovezile înscris diregătoriei epitropeşti” (§ 239).

*

„Cartea legilor pravilelor pârgăreşti de obşte pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale monarhiei  austriece”, partea a doua, începe cu capitolul „despre dreptatea lucrurilor” (proprietăţilor n. n.), toate „spre întrebuinţarea oamenilor” (§ 285), delimitând „lucrurile slobode”, care „sunt lăsate tuturor pârgarilor statului”, cele care doar „se slobod lor numai spre întrebuinţare, precum drumurile de ţară, râurile, limanurile şi malurile”, care „se cheamă avere de obşte sau publică”, şi cele ce „sunt hotărâte spre purtarea trebuinţelor (cheltuielilor) statului, precum sunt veniturile de bani, de poştă şi alte venituri împărăteşti, moşiile Kamarei (Fiscului, de pildă Fondul Religionar – n. n.), băile (minele – n. n.) şi ocnele, birurile şi vămile, se numesc averea statului” (§ 287). Pe aceste trei paliere ale proprietăţii sunt rânduite prevederile legii, cu termeni româneşti adesea plini de haz în traducerea termenilor de drept obştesc; de exemplu, pentru comunităţi se foloseşte termenul de „grămezii”: „În asemenea chip fac lucrurile care, după legea ţării, slujesc spre întrebuinţare fieştecărui sătean al unei grămezii, moşia grămeziei; iar cele al căror venit este hotărât spre purtarea cheltuielilor grămeziei fac averea grămeziei” (§ 288).

*

Austriecii nu confiscaseră proprietăţi, ci le garantau prin lege, înstrăinarea moşiilor româneşti din Bucovina făcându-se de către proprietarii români, care le-au vândut, împreună cu iobagii şi robii, de bună voie şi din proprie iniţiativă. Doar colosalele averi mănăstireşti, considerate „mână moartă”, au fost etatizate în întregul imperiu, nu doar în Bucovina, şi transformate, tot atunci, în fundaţii menite întreţinerii religiei, şcolilor, sănătăţii, inclusiv prin întemeierea de staţiuni balneare, construcţiilor publice şi de drumuri. Averile acestea, doar controlate de Fisc (Kamara – de aici expresia „încamerate”), erau folosite „spre purtarea cheltuielilor grămeziei”, deci pentru dezvoltarea provinciei din toate punctele de vedere.