1811: Descrierea unei călătorii prin Bucovina şi Moldova | Dragusanul.ro

1811: Descrierea unei călătorii prin Bucovina şi Moldova

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, cu hanul „Pajura Neagră” – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

„Am dormit la Olmack şi, a doua zi, am dejunat la Obertier şi am sosit, în aceeaşi zi. La Snyatin. D’Anville spune că este anticul Netin-Dava, avanpost roman pe limitele vechii Dacii, despre care vorbeşte Ptolemeu, și al cărei nume a fost schimbat mai târziu, prin transformare în Snyatin. Acum este un sat sărac, locuit de bieţi evrei: este situat pe malurile Prutului, Hierasus din Strabon. Acest râu traversează o frumoasă vale, mărginită, spre sud-vest, de munții înalți ai Transilvaniei, care se ridică într-un amfiteatru, de-a lungul drumului, la aproximativ zece mile distanță, pe dreapta. Am urmat malul stâng al râului, spre orașul Cernăuţi[1], unde caleştile noastre au fost trecute peste Prut, în două bărci legate împreună, cu ajutorul unor scânduri transversale, care formau un pod mobil și am intrat, curând. în ultimul oraș de frontieră din statele austriece.

 

Cernăuţi, capitala Bucovinei (Buckowine), are o poziţie plăcută, pe o stâncă de pe malul nordic al Prutului. Este format din aproximativ șase sute de case, cu trei biserici și conține probabil o populație de trei mii de suflete. După obiceiul acestei țări, străzile sunt largi, curate și bine asfaltate, iar casele sunt construite din chirpici. De asemenea, are, și nu este mai puțin rar, un han (Pajura Neagră – n. n.), unde am luat masa. Înainte de a vizita Polonia și de a avea cu ochii noştri necurățenia locuitorilor săi, este dificil să credem în observațiile pe care le-am, făcut atât de des, cu ocazia răspândirii rapide a ciumei în aceste țări. De exemplu, în noiembrie 1770, a izbucnit ciuma la Constantinopol și a ajuns, în curând, să ucidă mai mult de o mie de oameni pe zi. După ce a fost adusă în Moldova, pe atunci teatrul de război al armatelor turce și ruse, s-a răspândit şi în Polonia, intrând prin orașul de frontieră Kaminieck, pe Nistru, și am citit într-un raport despre un asemenea rău groaznic, în rândul locuitorilor și trupelor garnizoanei, că cei care au avut norocul de a scăpa de mortalitatea generală, au abandonat locul împreună și că nici rușii, nici polonezii nu au îndrăznit să mai vină acolo câteva luni. Toți țăranii unui sat, aparținând prințului Adam Czartorinsky, au fost măturaţi într-o singură zi, iar dintre călugării din nouă mănăstiri, niciunul nu a scăpat de contagiune. Oricât de extraordinare, oricât de incredibile ar putea apărea aceste detalii, nu ezit să le cred, după ce am văzut starea obișnuită a acestor oameni…

 

Teritoriul Moldovei începe la Ţureni (Zoring), cătunul cu câteva case, în care există posturi de grăniceri din Moldova și din Austria, dar şi unii comisari greci și austrieci, care să examineze și să semneze pașapoartele. Încă vedem rămășițele unor păduri mari de stejar, distruse de hoardele de tătari și de ţigani rătăcitori (Chinganis errans[2]), prin incendii care, în timpul migrațiile lor necontenite, luminează, la poalele copacilor, cu focuri mari, ale căror cenușă consumă toată scoarța copac, care se usucă în curând și pier. Am văzut o hoardă a acestor egipteni la Ţureni, căruţele lor erau construite în mod nemaiîntâlnit; toate piesele au fost unite și fixate doar cu dibluri de lemn și fără ajutorul fierului sau a oricărui alt metal. Nu folosesc păcură sau gudron pentru a unge axul roților, iar zgomotul pe care îl fac poate fi auzit de la distanță mare…

 

Moldova oferă un aspect foarte singular, poate chiar acum unic. Există alte două mari provincii ale Europei, care probabil s-au înființat cu mult mai înainte, dar pe care progresul civilizației și agriculturii, de-a lungul mai multor secole, le-au schimbat în întregime, în timp ce Moldova rămâne mereu în starea sa primitivă şi este presărată cu atât de multe mlaștini și lacuri mici, încât nu se poate avea o idee despre ea și oferă, în acest sens, un spectacol infinit de curios. Mecklembourg-Strélitz şi Vendée, în Franța, a fost, cândva, în aceeași stare. Vendée este acum aproape desecată, iar lacurile Mecklembourg au fost umplute. Toate aceste trei provincii au fost locuite de triburile Vendes, iar oamenii care au trăit pe aceste pământuri sunt urmaşii acelorași triburi, care au ocupat şi o parte a Angliei, numită acum ţinutul Cambridge.

 

Anticii Vendes par să fi fost, ca olandezii de azi, castori ai rasei umane. Au trăit, întotdeauna, pe marginile micilor lacuri, înconjurate de mlaștini, pe care le-au stabilizat. De asemenea, este dificil să intuim ce anume i-ar putea face să prefere astfel de locuri; dar este mai mult decât probabil că s-au hrănit cu pește și carne de păsări acvatice; și descoperind, fără îndoială, că cel mai bun mijloc de a distruge mirosurile neplăcute, care apar din mlaștini, a fost să le umple cu apă, au construit zăgazuri pe râuri mici, astfel încât să le facă să curgă în golurile mlăștinoase, în jurul cărora își construiau casele, și trăiau cu peşte și cu păsări acvatice, care se îngrășau în aceste lacuri artificiale.

 

Majoritatea râurilor Moldovei sunt zăgăzuite şi apele oprite formează iazuri. Pe aceste diguri primitive sunt construite mori, iar satele sunt plasate peste tot în preajmă. Omul, în starea sa sălbatică, trebuie să fi învățat multe, examinând lucrările creaturilor așezate mult sub el, în scara ființelor. Vechile populaţii ale Europei par să-și fi luat exemplul de la castori pentru a construi zăgazuri, dar şi colibe, a căror formă le-a fost oferită cel mai probabil tot de acest patruped amfibiu singular. Dacă nautilul i-a învățat să folosească împletituri, iar mistrețul să sape pământul, este destul de firesc să presupunem că castorul și mistreţul au fost maeştrii lor în arhitectură. Contele Jean Potocky spune că „locuitorii Ucrainei au o predilecție exclusivă pentru iazuri. Ori de câte ori pot opri un râu, cu ajutorul unui dig, formează un iaz și construiesc un sat. Când natura țării nu permite astfel de construcții lacustre, mergeţi mai departe, străbătând douăsprezece, până la cincisprezece leghe, fără să întâlniți o singură locuință”.

 

Această descriere poate fi perfect aplicată Moldovei. Vedem doar dealuri imense, înconjurate de apă, numite „stepe”, de o mare frumusețe, și o întindere vastă, acoperită cu cea mai frumoasă verdeață, care este folosită pentru a hrăni turmele de oi, cai și animale cornute. Acest spectacol uniform este variat, din când în când, doar de micile lacuri, despre care am vorbit deja, și uneori de sate, care amintesc de lumea primitivă, înconjurată de specii de ziduri realizate din lut, sate apărând, din când în când, la poalele munților. Fără copaci. Puține tufe. Movile şi semne care delimitează moşii; unele câmpuri cu porumb. Iepuri care se plimbă de-a lungul drumurilor și asta ar spune că este îmblânzit. Drumuri aproape fără o singură pietricea, atât de netede încât roțile caleştii alunecă acolo în tăcere, ca pe bancurile de nisip care mărginesc marea. Țăranii Moldovei, pe care îi întâlnim, uneori, cu căruțele lor de cea mai simplă formă și construcție, nu sunt mai puțin remarcabili, prin aerul lor de forță și sănătate, dar şi prin simplitatea manierelor; poartă haine din lână albă, cuşme din piele de oaie și opinci; și amintesc, precum și tot ceea ce îi înconjoară, despre ideea vieții pastorale, din copilăria societății omeneşti, în care totul era simplu, pașnic, inocent. Există unele dintre marile peisaje istorice ale lui Rubens, de exemplu, singurele pe care le-am văzut şi care pictează fidel natura, peisaje care au fost gravate de Bolswert, care pot da o idee exactă a priveliştilor din Moldova.

 

Botoşani, mănăstirea Coşula

 

Primul sat considerabil, pe care l-am traversat, este Dorohoi, situat, ca și celelalte, pe pe marginea unui iaz; al doilea, Botoşani (Botussano), care ni s-a părut mai mare și unde am văzut câteva magazine amenajate în stil oriental. Negustorul era îmbrăcat în costum grecesc și stătea cu picioarele încrucișate, la marginea ferestrei sale, fumând ciubuc. Am petrecut noaptea într-un han evreiesc. Era o sărbătorire, acolo, în acea seară, iar strigătele, sau mai degrabă urletele sălbatice ale tuturor prietenilor, ne-au împiedicat să închidem ochii, până la răsăritul zilei, când vizitiii noștri au intrat să ne spună că era timpul să plecăm.

 

Nu am fost mai fericiți nici a doua zi. Era într-o vineri, iar la ora șase, seara, caleştile noastre evreiești s-au oprit brusc, într-un sat numit Molla-Gast[3]; și nici rugăciunile, nici amenințările și nici promisiunile nu i-ar putea îndemna să își continue drumul. Tot ce puteam obține a fost că încercau să ne aducă niște țărani din Moldova, care ne-au dus la Iaşi, ​​dar eforturile lor au fost inutile și a trebuit să ne gândim să avem răbdare. În conformitate cu obișnuința, hotelul în care ne-am cazat fusese arendat de către un evreu, iar copiii circumciziei își stinseseră deja focurile; și, după ce au aprins lumânări în candelabrul cu șapte ramuri, au cântat în jurul lui, super flumina Babylonis, în aceeași limbă în care regele-profet compusese această melodie. Datorită tuturor consumurilor, a fost permis să se aprindă un foc în interiorul casei, dar după ce lampa de sabat a fost aprinsă: foamea noastră era prea violentă, pentru a se conforma unei reguli similare; dar gazdele noastre nu doreau să intre în cârdăşie și nu aveam altă resursă decât să sfâșiem cânepa și speciile de șipci, care formau acoperișul unui hambar, și să aprindem un foc, în mijlocul curții, pe care ne-am pregătit mâncarea și am fiert apă pentru ceai, băutura noastră chineză. Casa era chiar mai dezgustătoare decât cele pe care le văzusem până acum, iar puricii și ploşniţele roiesc pe acolo în număr tot mai mare. Concertul pios continuând cu o viguroasă redublare vigoare nazală, nu a fost necesar să mă gândesc să dorm în casă; și cum niciun adăpost nu era disponibil în altă parte, eram obligați să ne înfășuram în haine și să petrecem noaptea într-un colț al căruţelor noastre.

 

Ziua fusese foarte caldă; terenul pe care ne aflam era foarte mlăștinos și locuit de mii de broaște; mlaştinile degajau vapori atât de groși și atât de nesănătoși încât, a doua zi, când am vrut să cobor din căruţă, cu greu mă puteam mișca, înfruntând o mare durere de cap și având mai multe simptome de febră. Din fericire, am auzit cum se înhămau caii. Ţăranii au fost de acord să ne ducă mai departe, iar noi am plecat. Drumul era exact ca cel parcurs de noi cu o zi înainte; și nu am văzut nimic remarcabil, cu excepția câtorva hoarde de ţigani, care călătoresc în căruţe de o simplitate patriarhală, însoţite de cai și animale cornute, dar și de căruțe trase de boi. Femeile erau îmbrăcate într-o manieră grotească, cu capetele acoperite cu salbe de monede de aur și argint și cu ornamente barbare, purtând pe spate sau în brațe copiii lor cei mai mici, în timp ce puradei de șase-zece ani, la fel de goi ca atunci când veniseră pe lume, sărind în jurul lor, îndemnau caii sau boii cu câte o înțepătură. Bărbații aveau trăsăturile aspre și sălbatice, părul împletit, cămăși, barbă groasă, corpul pe jumătate dezbrăcat sau acoperit cu o haină din piele de oaie, aruncată pe umeri; erau bine făcuți și bine proporționați; păstrau demnitatea sălbatică a independenței lor, chiar și sub zdrențele în care erau îmbrăcați pe jumătate.

 

Iași, în 1818 – acuarelă de Adam Neale

 

La patru mile de Iaşi, am văzut un alai ceremonial al Gospodarului Moldovei, care era oprit la ușa unei case de țară, de pe marginea drumului. Un tânăr, în costum grecesc, a ieșit din casă, pentru a-l întreba pe vizitiul nostru dacă nu suntem călătorii englezi, care veneau din Viena, adăugând că fusese trimis să-i întâlnească. După ce a primit un răspuns afirmativ, ne-a spus că el este trimisul prințului Moruzzi (Mourousi) și ne-a complimentat, la sosirea noastră fericită pe teritoriul stăpânului său; după ce ne-a oferit niște băuturi răcoritoare, a dorit ca noi să coborâm din căruţă pentru a intra în trăsura prințului. Am fost duși în curtea palatului prințului Alexandru Moruzzi, nepotul și ginerele Gospodarului. Însuși acest prinț a venit să ne primească și ne-a rugat să rămânem la el, în timpul șederii noastre. Indispoziția mea era atât de crescută, încât am fost obligată să fac o baie fierbinte și să mă culc imediat, luând un sudorific foarte eficient, ceai verde cu suc de lămâie. M-am trezit, a doua zi, cu o sănătate perfectă. După prânz, l-am însoțit pe colonelul Gillespie și pe binefăcătoarea noastră gazdă la Gospodar, tatăl său vitreg. Pe Voievod l-am găsit aşezat pompos pe divanul lui, înconjurat de ofițerii micii sale curţi. S-a ridicat, când ne-a văzut, și, vorbindu-ne în franceză, ne-a felicitat pentru venirea noastră fericită în Moldova. Ne-a oferit, apoi, locuri lângă el. Ne-au fost aduse cafea, pipe, şerbet și prăjituri dulci, conform obiceiului oriental. După ce conversația s-a derulat ceva timp, pe tema călătoriei, și ne-a pus multe întrebări despre pregătirile de război ale Curții Austriei, și despre pasul înțelept al trupelor ruse, pe care le văzuserăm la Lemberg, și-a cerut scuze că nu ne-a putut primi în casa de la țară, din cauza indispoziției prințesei, soția sa; dar ne-a recomandat, în termeni entuziaşti, ospitalitatea unui ginere al său și ne-a rugat să ne prelungim șederea la Iaşi cu câteva zile, pentru a ne putea arăta, în împrejurimi, câteva locuri care meritau să fie văzute. I-am mulțumit pentru bunătatea sa, arătându-ne regretul că nu vom putea profita de invitaţie, dar am promis că ne vom lua la revedere, înainte de plecarea noastră.

 

Prințul Alexandru ne-a condus prin jurul orașului și ne-a arătat câteva locuri foarte pitorești. Poziția Iaşilor este foarte frumoasă. Acest oraș este situat pe versantul nordic al unui deal unduios, lângă malurile mlăștinoase ale unui râu mic, numit Bahlui (Bagluy), care se varsă în Prut, la câțiva kilometri mai jos. Acest deal al Iaşilor se întinde pe aproape o milă, de-a lungul malurilor râului, peste care a fost făcut un pod de lemn. În zare se zăreşte, din mijlocul orașului, cum se ridică un lanț magic de munți, aproape la fel de înalţi ca Alpii și acoperiţi, până la vârfuri, de păduri superbe. În multe locuri am văzut mormane de zăpadă, pe înălțimi, care încă nu s-au topit, deși era august. Un număr mare de inscripții și de medalii, care se găsesc adesea, prin săparea pământului, dovedesc că acest oraș ocupă locul unui fost oraș roman, numit Jassiorum Municipium. Populația este formată din greci, albanezi, ruși, evrei și moldoveni, băştinaşi ai țării. Casele sunt construite din cărămizi, lemn și lut; cele ale săracilor sunt acoperite cu trestie, iar cele ale bogaților, cu șipci, ca în Polonia.

 

Străzile nu sunt pavate cu pietre, ci cu grinzi masive din lemn, ale căror capete se sprijină în latul drumului. Aceste grinzi sunt, în mod natural, foarte elastice, iar când trăsurile trec peste ele, fac un zgomot surd şi prelung, asemănător cu cel al unui pod, în timp ce straturile groase de noroi, care le acoperă, împroaşcă, din când în când, dintre fantele grinzilor groase, în toate părțile, pe pietonii nefericiți.

 

1854, Cogălniceanu: Palatul Ocârmuirii din Iaşi

 

Deși Iaşi este, acum, un oraș considerabil, abia în 1574, când Moldova a căzut sub puterea otomanilor, a devenit sediul guvernului. Capitala și sediul vechi era la Suceava, un oraș din Moldova sus, situat într-o vale, în apropierea izvoarelor Prutului, la poalele Alpilor Transilvani. Acum Suceava nu mai este decât o grămadă de ruine şi face parte din Bucovina austriacă. Oraşul Iaşi a început să devină celebru în istoria modernă, în timpul războaielor lui Carol al XII-lea și Petru cel Mare. Armata rusă, după ce a înfrânt-o pe cea suedeză, nu a reușit să învingă şi armata turcă, aflată sub ordinele lui Baltagi. Moldova a fost ocupată, din nou, de ruși, în 1739, în 1771 și în 1788, când ruşii au rămas în stăpânirea ţării până în 1792, când Moldova a fost restituită turcilor, prin tratatul de la Iaşi, semnat, în ianuarie al aceluiași an, de prințul Repnin și de Marele Visir Yousouf.

 

 

Exhalările, care ies din numeroasele mlaștini care înconjoară Iaşii, fac ca aerul să fie foarte nesănătos și provoacă, în fiecare an, o mare mortalitate, din cauza febrei intermitente și întotdeauna periculoase, a căror cauză sunt mlaştinile. De fiecare dată când ciuma s-a răspândit în Moldova, în special la Iaşi, aceasta a făcut devastări groaznice: de exemplu, în 1771, în timpul aceleia despre care am vorbit deja, garnizoana rusă, care ocupa Iaşii, a pierdut o serie de bărbați renumiţi, datorită generalul-șef Stoffeln, care, din cauza prejudecăților sale absurde, a împiedicat măsurile de prevenție, pe care doreau să le ia chirurgii armatei, și a contribuit, astfel, la accelerarea, în continuare, a răspândirii contagiunii printre trupele sale, până ce boala a intrat în Polonia și Rusia, iar de aici, în Moscova, capitala Rusiei, pe care a depopulat-o aproape în întregime. În afară de aceste calamități teribile, oraşul Iaşi este încă expus de poziția sa şi altor ravagii. Haitele de lupi flămânzi, care ies din pădurile dealurilor vecine, în lungile nopți de iarnă, se grăbesc în câmpii și înşfacă animalele domestice, iar uneori chiar și femeile și copiii. Pentru a respinge acești atacatori, fiecare familie are măcar doi câini mari, al căror lătrat continuu îi împiedică să se apropie, dar alungă şi somnul din pleoapa călătorului puțin obișnuit cu strigătele unor astfel de santinele. Acești gardieni credincioși m-au făcut să sufăr toată noaptea; cu greu am putut închide ochii o clipă și am simțit, cu tărie, forța cuvintelor poetului roman: Vigilum canum tristes excubiœ. Nu știu sunete mai triste și mai monotone decât aceste lătrături obișnuite, slobozite din gâtlejuri de zece, până la douăsprezece mii de câini, repetate, în largul țării, de ecoul munților.

 

În timpul zilei, zgomotul ciocanelor de lemn în toacele plasate la ușile bisericilor grecești și chemarea poporului la rugăciune, în locul clopotelor, a căror utilizare este interzisă în provinciile turce, produce, de asemenea, un efect foarte neplăcut.

 

Rusia, după multe eforturi, ale căror rezultate au fost lente, dar sensibile, a reușit să obțină o mare influență în provinciile Moldovei și Țării Românești. Ea a început prin a obține dreptul de a media în administrația lor internă, în virtutea tratatului de la Kainargik, în 1774, tratat care, printre altele, i-a acordat privilegiul de a numi călugări în toate posturile și în toate orașele din Imperiul Otoman. În 1781, doi rezidenți ruși au fost numiți la curţile din Iaşi şi din Bucureşti; iar în 1802, prin influența Curții ruseşti, prințul grec Ipsilanti a fost pus domnitor al Țării Românești, iar prințul Moruzzi, al Moldovei, cu condiția expresă ca nici unul să nu poată fi înlăturat de către turci, cu excepția cazului în care au fost găsiți vinovați de o infracțiune, pe care ministrul rus de la Constantinopol o va considera suficient de gravă pentru a justifica demiterea lor. Bazându-se pe protecția acestei puteri, prințul Moruzzi, la vremea vizitei noastre, părea să-și considere guvernarea ca pe un fief de familie, pe care nu-l va putea pierde până la moartea sa, și s-a ocupat cu ridicarea unui palat superb, pe care ginerele său ni l-a arătat cu mândrie, ca o ca dovadă a prosperității și a permanenței dinastiei Moruzzi. Dar cât de înșelătoare a fost speranța pe care a purtat-o, căci această familie nu s-a bucurat de sănătate pe termen lung. După întoarcerea mea în Anglia, am aflat că prințul Moruzzi murise în același mod ca majoritatea predecesorilor săi.

 

La 7 noiembrie 1812, prințul Dimitrie Moruzzi, care fusese unul dintre plenipotențiarii otomani, la congresul de la Bucureşti, care au semnat tratatul de pace cu Rusia, a fost decapitat la Schumla, sediul marelui vizir, în conformitate cu ordinele Marelui Sultan. Se pare că atașamentul său cunoscut față de Rusia, căreia îi fusese întotdeauna un partizan zelos, a fost cauza principală a morții sale. Aceasta a fost soarta lui Dimitrie Moruzzi și așa este întotdeauna destinul acestor oameni intriganți, fără credință și fără onoare, gospodarii greci. După ce petrec ani întregi, târându-se prin curtea vizirilor turci, după ce le câștigă încrederea, flatându-i și mituindu-i, și după ce și-au înlocuit toți rivalii, prin denigrări și calomnii, ei reușesc să fie numiți, mai întâi Dragomani de curte, apoi guvernatori ai Valahiei sau Moldovei. Ei folosesc guvernarea pentru a-şi achita datoriile pe care le-au făcut pentru a-i corupe pe membrii divanului turcesc, înconjurați de o mulțime de călugări și de paraziți flămânzi, care trebuie hrăniți în detrimentul oamenilor și folosesc însângerare nefericiților țăranii pentru a-și îngrășa creaturile. Cele mai aspre pedepse se aplică pentru a asigura plata impozitelor datorate marelui domn și pentru a păstra rânduiala divanului; și adesea, când acești prinți se întorc pe malurile Bosforului, pentru a se bucura de bogățiile lor, dobândite cu atâta cruzime, sugrumarea cu cordonul fatal le încheie brusc cariera.

 

 

Buna noastră gazdă, prințul Alexandru Moruzzi, a făcut o excepție onorabilă de la această regulă generală. Avea aproximativ treizeci de ani, însoțise o ambasadă turcă la Paris și dobândise cunoștințe vaste, prin frecventarea societăților învățate din capitala Franței, cea la care afli toate virtuțile sociale; a fost cel mai afectuos dintre soți și un tată mândru al celor doi copii, care îi ofereau cele mai bune speranțe. Ospitalitatea, pe care o exercita cu plăcere și nu din datorie, atențiile și amabilităţile pe care le-a avut pentru colonelul Gillespie și pentru mine, recunoștinţa lui pentru niște servicii ușoare, care ţin de profesia mea, sunt tot atât de multe dovezi ale unor sentimente nobile și generoase, pe care le cauți adesea, în zadar, la oameni mai educați, și a inspirat în mine cea mai mare stimă pentru acest prinț, despre care nu pot vorbi decât cu laudă.

 

Veniturile Gospodarului Moldovei, deși sunt inferioare celor ale Țării Românești, sunt de mai puțin de 100.000 de lire sterline pe an. De fapt, el primește o zecime din toate impozitele și are privilegiul exclusiv de a angaja cai de poşte și de a expedia curieri. Toate mărfurile trimise în Germania și Rusia plătesc și o taxă, al cărei produs nu poate să nu fie considerabil; căci Moldova trimite o sută de mii de capete de animale cornute, anual, pe piețele externe, plus şi mau multe oi și cai. Celelalte articole exportate sunt: ceară, miere, salcâm, piele, grâu, cherestea, blănuri, carne afumată, brânză, sare, unt, vin și tutun.

 

Totalul general al birurilor plătite de Moldova, conform estimării făcute în 1785, este de două milioane opt sute patruzeci de mii de piaştri”[4].

 

Iaşi în 1848, „Arhiva SSL”, nr. 3, 1905, p. 109

 

[1] Czernovitz – oraş pe „apa neagră”; Czerni – apă neagră, itz – oraş.

[2] „Egipteni”, precum cei din Bohemia.

[3] Molla-Gast, preotul-rege – probabil vechea rezidenţă a lui Zamolxis.

[4] Neale, Adam, Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavie et en Turquie, Tome second, Traduit de l’Angloise par Charles-Auguste Def., Paris 1818, pp. 2-30

 


Comments are closed