1809-1910: Bucovina, văzută de Marcel De Serres (II)

Cacica – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

„Bogăţiile naturale. Bucovina este foarte bogată în sare gemă. Această substanță minerală este descoperită într-un număr mare de locuri din această provincie, cum ar fi, de exemplu, în Pârteşti (Partistin, în text – n. n.). Minele de sare de rocă (gemă – n. n.) aparțineau, în trecut, locuitorilor. De când guvernul a devenit stăpânul lor, el a fost singurul comerciant al acestei mărfi. Se exploatează sarea gemă de la Cacica (Katschika, în text – n. n.); în 1796, s-au extras până la 10.000 de chintale (56.000 de kilograme). Astăzi, această exploatare s-a redus foarte mult. Calitatea sării obținute din Bucovina este atât de apreciată, încât este preferată în Moldova mai mult decât cea din Galiţia. Bukovina are cinci fabrici de prelucrarea sării, a căror producţie este considerabilă. Principala este cea de la  Slatina Mare, celelalte fiind doar dependențe. În aceste cinci fabrici, se produc, zilnic, până la 360 chintale.

În mai multe locuri din Bucovina se găseşte un soi de bitum brun-negru (păcura – n. n.), cu o consistență destul de groasă, ridicându-se din pământ, atunci când acesta este săpat, și răspândind un miros neplăcut la ardere. Această păcură a dat naștere mai multor povești naive, reproduse de prințul Cantemir, în istoria Moldovei. Păcura, care este exploatat în diferite locuri ale Bucovinei, este folosită pentru argăsirea pieilor sau pentru a unge roțile căruţelor.

Această provincie are o turnătorie de fier în Iacobeni, pe râul Bistriţa. Aici se transportă minereurile din Dorna, Vatra și Valea-Şarului. Această turnătorie se află într-o poziție foarte avantajoasă, în mijlocul unei păduri grozave și pe malurile unui râu năvalnic, iar galeriile cele mai bogate nu sunt departe. După topirea minereului, fierul este turnat în bare, care nu este de mare calitate, din pricina manganului cu care este amestecat. Această turnătorie, singura din provincie, raportează anual între 4 și 500 de chintale de fier.

Iacobeni, minele – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Există și o mină de cupru, la Pojorâta, despre care se spune că este foarte bogată. Nisipul pe care Bistriţa îl depune de-a lungul malurilor sale conține o mare cantitate de aur, de exploatarea sa ocupându-se un anumit număr de aurari. Turnătoria din Iacobeni poate fi considerată centrul acestui tip de industrie. Aurul se găsește nu numai în apropiere de Dorna, Vatra, Tarniţa și Halda, dar și în munții înalți, lângă granițele statelor maghiare. Ţiganii, care sunt angajați în special în acest tip de ocupație, folosesc, pentru a obține aur, aceeași metodă care este folosită în Ungaria și Transilvania. Există, de asemenea, mai mulți mineri din Cârlibaba, care adună o cantate destul de însemnată de aur pentru a trăi confortabil. Tot aurul acesta este cumpărat de guvern, la preţul de 2 florini 52 de creiţari pisetul, măsura țării, care merită un ducat și jumătate.

Deși pământul Bucovinei este extrem de fertil, iar clima favorizează toate speciile de cultură, caracterul locuitorilor și obiceiul unei vieți rătăcitoare le inspiră o distanțare extremă faţă de toate activităţile agricole. Astfel, ei nu profită de resursele pe care natura le oferă. O bună parte din țară, fără a fi foarte fertilă, ar putea fi cultivată cu succes. Luncile Nistrului, Prutului și chiar cele două maluri ale Sucevei sunt renumite pentru fertilitatea lor prodigioasă: recolta de grâu este întotdeauna foarte abundentă, în ciuda neglijenței locuitorilor în cultivarea pământului. Mai mult decât atât, adevărații bucovineni cultivă puțin porumb, nu pentru că pot aduce foarte ieftin din provinciile vecine, ci pentru că grâul Turciei, care reușește perfect acasă (în Moldova – n. n.), este suficient şi pentru nevoile lor. Prin urmare, doar coloniștii maghiari și germani sunt cei care, ocupându-se cu producţia de cereale, nu numai că obțin suficient pentru consumul lor, dar le furnizează și pe pieţele principalelor orașe. Germanii care se află în această provincie au semănat, în primii ani ai colonizării lor, numai secară; astăzi cultivă şi grâu, cu un beneficiu mult mai mare, datorită prețului ridicat. Băştinaşii încep să imite exemplul lor: din păcate, neglijează mult cultivarea pomilor fructiferi, care reușesc atât de bine în țara lor. Clima lor este, de asemenea, favorabilă viței de vie, dar, cu toate acestea, se văd doar câteva plantații considerabile la Reuseni, în districtul Suceava, și în Petronitz (?).

Pădurile Bucovinei sunt foarte întinse. Numărul acestora, însă, scade în fiecare zi, printr-o succesiune a progresului. Stejarii sunt cei mai comuni arbori din pădurile din această provincie. Pădurea numită Bukowiner-Wald este cea mai importantă dintre toate. Situată între Prut și Nistru, se extinde până la nord de Cernăuţi. S-a estimat lungimea acesteia la 2 mile.

Arbuştii de mesteacăn nu sunt rari nici în Bucovina. Merită chiar o atenție specială, pentru că au reușit să îndepărteze urmele de gudron, care este acum un produs comercial. Se fabrică, pe scară largă, în apropiere de Stranzo și Jassen, pe râul Suceava. Scoarța celor mai vechi copaci este îndepărtată, mai întâi, iar atunci când se obține o cantitate suficientă, se alege un loc pătrat de 30 sau 40 coţi, care este înconjurat de ramuri, pentru a preveni accesul aerului: această operație terminată, se sapă o groapă de aproximativ patru coţi, în diametru, pe un ecartament de adâncime. În fața conului se folosește un canal, care servește la direcționarea gudronului. În partea de jos a conului, se află o altă groapă, la doi metri adâncime, complet umplută cu lut și care trebuie să servească drept recipient pentru gudron. De la marginea superioară a acestei gropi, o conductă de lemn îl prelinge spre pământ. Cu această conductă este ușor să îndepărteze gudronul, când este încă lichid. Fiecare groapă conține câte 10 căruţe de scoarță, care dau douăzeci de litri (12 funți) de gudron. Cu această substanță, rușii argăsesc pielea fină parfumată, care îi datorează mirosul pătrunzător. Se poate folosi, de asemenea, cu mult mai multă eficienţă pentru vopsirea pielii. Îngroașă centurile, deoarece întărește pielea, făcând-o solidă. Această proprietate de a rezista acțiunii apei o face foarte avantajoasă pentru tăierea cablurilor și a vaselor. Merită, de fapt, preferință față de gudronul obișnuit, pentru cantități mai mici. În cele din urmă, este considerat ca un medicament preventiv excelent în epizootii; cel puțin lituanienii îl folosesc foarte mult în febrele cauzate de expirațiile mlaștinilor în mijlocul cărora trăiesc.

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Solul Bucovinei este excelent pentru creşterea bovinelor. Prin urmare, guvernul a profitat de existenţa mai multor târguri, inclusiv a frumoasei episcopii din Rădăuţi, pentru a înființa acolo o fermă de cai de remontă, sub conducerea generalului Cravallar. Deși meleagurile Bucovinei produc niște cai frumoşi, nu se remarcă rase remarcabile pentru frumusețea sau vigoarea lor. Hergheliile Bucovinei sunt, în general, mici și rare. Doar armăsari de dimensiuni medii se obțin, prin creșterea mânjilor rezultaţi din încrucişări cu cai turci sau crabi. Pe de altă parte, felul în care sunt crescuți caii nu este prea bun pentru îmbunătățirea rasei: sunt lăsaţi de izbelişte, în cea mai mare parte a anului, şi cresc aidoma unor cai sălbatici. Păşunează mai ales prin văile Carpaților, unde li se permite să rătăcească, într-o adevărată aventură. Se pot vedea, cu miile, trăind prin Munții Lucina, la granița cu Maramureş, unde grecii și armenii au proprietăţi foarte mari. Putem întrezări înmulţirea cailor în Bucovina după numărul celor care au fost recenzaţi în 1810, când s-au aflat aproximativ 15.000 de cai.

Şipotele Sucevei – desen de Robert Zuss

Vitele cornute ale Bucovinei au, de asemenea, dimensiuni mici: nu pot fi altfel, întrucât locuitorii nu le acordă nici o îngrijire. Cu greu şi în rare cazuri intră în grajduri, iarna. Cu toate acestea, la Rădăuţi sunt preparate brânzeturi excelente, mai apreciate decât cele din Elveția; sunt atât de bune, încât se exportă în Iaşi și chiar în Constantinopol.

Oile Bucovinei au, de obicei, o lână grosieră. Cu toate acestea, rasa a fost perfecționată în fostul Convent din Moldoviţa, unde au fost încrucișate cu berbeci spanioli. Numărul lor a crescut, în 1810, la 99.549. În cele din urmă, vom mai observa că pădurile Bukovinei, ca şi cele din estul Galiției, sunt pline de albine” (De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233).